Teatrul vechi din Oravița, Primus Inter Pares

Copia la scară mai mică a celebrului monument austriac a supravieţuit războaielor şi perioadei comuniste. Unii poate s-ar întreba azi de ce tocmai la Oraviţa s-a făcut cel dintâi teatru din spaţiul românesc. Istoria extraordinară a teatrului din Oraviţa ne-a fost povestită de directorul instituţiei, Ionel Bota, istoric şi filolog, într-un dialog cu corespondentul nostru în Caraş-Severin, Mario Balint. Ionel Bota se află la conducerea teatrului din 1998 şi a scris trei volume despre „Istoria teatrului vechi din Oraviţa".

Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatări miniere. Culmea, mina s-a numit Thalia, după numele zeiţei artei dramatice. O zonă bogată în minereuri - cupru, fier, zinc, wolfram. Avântul economic atrage ca un magnet diverse naţii spre partea montană a Banatului, în căutarea unui loc de muncă. Oraviţa a devenit astfel un oraş multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, între care cehi, polonezi, germani, evrei, sârbi, români. Îşi fac apariţia asociaţiile culturale, în cadrul fiecărui grup etnic în parte, de lectură sau de teatru. A venit un moment în care nu s-a mai ţinut cont de etnie. Asta se întâmpla în 1790. Atunci e înfiinţată Uniunea Diletanţilor din Oraviţa, reprezentându-i pe toţi pasionaţii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzică, în care cei mai iscusiţi dintre localnici îşi etalau vocaţia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problemă era că aceste reprezentaţii se dădeau în spaţii improvizate, de pildă clădirea Tribunalului sau cea a Primăriei.

Toată urbea a susţinut la unison că e nevoie de un teatru. S-a declanşat un extraordinar fenomen de solidaritate. Începe strângerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oraş pun, mână de la mână, bani în aceeaşi „căciulă", astfel că până în 1816 se adună o sumă importantă pentru acea epocă - 30.000 de florini de aur. E clar că pentru obţinerea aprobării trebuia un moment prielnic. Şi acesta a apărut în scurt timp. Se apropia centenarul eliberării Banatului de sub stăpânirea turcească. Otomanii au fost alungaţi de austrieci în 1718. Viena dorea, după 100 de ani de la acel moment, să se facă ceva deosebit în Banat, poate o statuie, poate altceva. Şi atunci locuitorii din Oraviţa au spus aşa - vrem teatru!

Localnicul Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legătura cu un fost coleg al său, Ieronimus Platzger, de la Academia de Înalte Arte din capitala imperială, cerându-i să facă o copie fidelă a Burgtheater. Aşa s-a şi făcut. Calea fiind deschisă, toată suflarea din Oraviţa a trecut la muncă voluntară. Lucrarea a început în vara anului 1816 şi a fost încheiată în scurt timp, în primăvara lui 1817. Orăşenii au fost ajutaţi şi de ţăranii din satele învecinate, să transporte, în căruţe, piatră de la carierele din zonă. Erau pe atunci două cariere importante, la Ilidia şi la Maidan. Ilidia avea granodiorit şi Maidanul - tuf calcaros.

Familia imperială din Viena, Francisc I şi Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat în teatrul oraviţean. Înalţii oaspeţi au stat în loja de la primul etaj, lângă scenă, în partea stângă a sălii, cum te uiţi spre actori. Primele două spectacole s-au ţinut pe 5 şi 7 octombrie 1817. Cele două evenimente au fost anunţate în tot oraşul prin afişe tipărite pe mătase.

Într-o zonă minieră, înconjurată de munţi, la Oraviţa, apăruse în 1817, un magnet cultural. Se zice că veneau şi ţărani din satele bănăţene, să „guste" şi ei minunea. Pe scenă a jucat trupa Teatrului Regal din Madrid, a venit trupa Teatrului Balşoi din Moscova, orchestra imperială a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger şi Ida de Gunther. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Faptul este consemnat în 31 august 1868. Trupa a prezentat două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei.

După Marea Unire din 1918, la Oraviţa au venit Victor Eftimiu şi Lucian Blaga, prezentându-şi creaţiile dramatice. Pe această scenă a cântat şi George Enescu!

E linişte acum în teatru. Deşi sala pare oricând gata de spectacol. Te aştepţi să bată gongul...