Satul încărcat de bătrâneţe
Tineri au lăsat în urmă localitatea nemţeană Briţcani pentru alte ţări, iar la ora actuală cel mai în putere localnic are 60 de ani.
Articol de Ştefan Daraban, Iaşi, 29 August 2011, 16:29
Cine nu are bătrâni… Se ştie… Nu mai amintesc ce zice proverbul. Tocmai ce scriam zilele trecute despre cei ajunşi la vârsta senectuţii. Ce înţelepcine, ce experienţă de viaţă? Cui trebuie, cui foloseşte. Nu generalizez, dar parcă prea se întorc multe cu susul în jos şi mult prea multe sunt de povestit în încercarea de a arăta adevărata faţă a unei realităţi de care suntem cu toţii responsabili.
La Boghicea, în judeţul Neamţ, stăteam zilele trecute de vorbă cu câţiva săteni. Unul dintre ei, om cu stare şi cu nume, mare meşter de butoaie, îmi zicea că feciorii lui l-au rugat să-şi lase casa şi toate agoniselile şi să-i urmeze acolo unde ei s-au stabilit, în vestul ţării, spre a nu trăi de unul singur. Femeia i s-a pierdut în urmă cu vreo opt ani. Deşi cu sănătatea şubrezită, omul nici nu a vrut să audă de plecare. Are 83 de ani şi gândul lui este să fie condus pe ultimul drum din bătătura casei în care şi-a ţesut viaţa cu bune şi rele.
La Dulceşti, tot în judeţul Neamţ, am întâlnit un sat întreg, Briţcani, încărcat de bătrâneţe. Nu de vechimea aşezării, care se trage din vremea lui Ştefan, ci a oamenilor săi. Cel mai tânăr localnic are 60 de ani. Case…? Vreo 50 – 60, la număr. Multe au porţile zăvorâte, iar acolo unde ele mai scârţâie încă abia de sunt deschise de câte un bătrân sau o bătrână, ajunşi să-şi ducă zilele în tăcere, nevându-şi perechea alături.
De ce aşa şi de ce satul încărcat de bătrâneţe? Simplu. Mai toţi au plecat, unul câte unul, care cum a putut, spre zări mai bune. La oraş, evident, prin toată ţara, dar şi peste hotare. Unii îşi aduc aminte de unde au plecat, mai dau un semn, chiar ajung să le vină în ajutor părinţilor peste care coboară anii, alţii însă deloc. Au rupt legătura cu vatra, de voie ori de nevoie, întreţinând ideea că fiecare e cu drumul şi cu socotelile lui, că timpul le aşează şi le şterge pe toate în felurile hărăzite de vremuri. Trist adevăr.
În zece ani, îşi dădea cu părerea un bătrân, în bătătura casei în care tocmai am intrat, oamenii vor fi număraţi pe degete. Un altul spunea ca peste zece ani satul va fi aratura. Cimitirul e aproape, zicea el, plin de umor, iar de schimbat ceva nu are ce să se schimbe pentru că nu are cine s-o facă şi nici interes. Chiar ce s-ar putea face cu satele cazute în amorţire? Şi cine ar putea să prelungească suflarea aşezărilor ameninţate cu dispariţia?
Nu-i vorba că nu se va mai regăsi pe hartă Briţcaniul sau altă localitate, la fel, supusă pierzaniei. E în firea istoriei urcuşul şi coborâşul. Aşezările se nasc, cresc, se dezvoltă şi ajung să dispară, funcţie de mersul lor economic şi social, de importanţa pe care şi-o dobândesc de-a lungul existenţei. Numai că procesul în sine poate fi ţinut astăzi sub control. Iar motivaţia e cât se poate de simplă. Dispar aşezări - dispar valori materiale şi spirituale, or tocmai acest fapt poate constitui suportul unor iniţiative care să genereze un nou avânt, o nouă insufleţire.
Păcat că, trăind sub presiunea imediatului, omitem lucrurile de durată, esenţiale ca valoare şi ca identitate pentru ceea ce suntem. Reportajul sonor este un argument.