REPORTERII RADIO ROMÂNIA
În Valea Jiului, Ziua Minerului e sărbătorită cu tot mai puțini mineri de la un an la altul.
Articol de Ilie Pintea, 06 August 2014, 16:53
Dacă ați auzit măcar odată imnul minerilor, știți că vorbește despre munca acestora, și se încheie cu versul ”c-așa e viața de miner”. Sunt sigur că v-ați întrebat cum e viața asta de truditor al subteranei, și chiar și aici, în Valea Jiului, doar câteva mii de oameni știu cu adevărat cum arată cărbunele acolo de unde e adus spre lumină.
Nu puteam vorbi despre mineri fără să-i cunosc și în abatajul în care intră zi de zi. Am stat cu o brigadă un schimb întreg, la Uricani, o mină care se va închide, și am înțeles în sfârșit de ce ortacii se salută cu Noroc Bun: în ciuda măsurilor de siguranță, meseria lor e supusă hazardului, și nu știi niciodată ce se poate întâmpla în cele șase ore petrecute sub pământ.
Gheorge Iovu, pe care l-am cunoscut la 400 de metri sub pământ, conduce o brigadă de 80 de muncitori, și m-a lăsat și pe mine să mă joc cu pickhammerul cu care lucrează în fiecare zi. De-abia am reușit să-l ridic, așa că m-am întors la microfon, ca să aflu de la interlocutorul meu că mina i-a devenit a doua casă.
Se spune că minerii vorbesc despre femei în mină și despre mină atunci când nu sunt la șut. Am verificat această zicere și l-am rugat pe Dorin, un miner de 35 de ani, să-mi povestească ce face el în subteran. Lucrează la cea mai veche mină din Valea Jiului, mina Lonea, iar ca să ajungă la locul de muncă are de mers cîțiva kilometri pe sub pământ, de unde trebuie să scoată în cele șase ore de program 10 tone de cărbune.
La fel ca Dorin mai sunt câteva mii de ortaci, și ca să vă dați seama cât de grea le e meseria e de ajuns să vă gândiți la faptul că aici se iese la pensie la 45 de ani. Minerilor nu le place să se plângă, cei cu care am vorbit astăzi, la ceremonialul dedicat lor, îmi spuneau că le este greu să vadă cum, de la un an la altul, sunt tot mai puțini.
După ce am ieșit din mină împreună cu ortacii pe care i-am văzut la locul lor de muncă am reușit să aflu, în drum spre casă, câteva povești minerești, la fel ca cele pe care mi le spunea odinioară bunicul meu, miner la Petrila. Mi-am luat acasă doi bulgări de cărbune, și când îi văd mi-aduc aminte de vorba unui vechi prieten, care zice că o să mai intre în mină doar când o să aibă ferestre…
Mineritul din Valea Jiului continuă să se îndrepte, încet, dar sigur, spre cartea de istorie, fără ca cineva să poată încetini acest proces. Mina Dâlja a fost pusă la pământ cu explozibili, mina Aninoasa a fost închisă în sunet de fanfară, iar minele Petrila, Paroșeni și Uricani vor fi închise pe nesimțite, în virtutea acordurilor europene. Specialiștii spun că mai avem cărbune pentru o sută de ani, dar e prea scump de exploatat, iar minerii se mulțumesc să își aducă aminte cum se lucra pe vremuri, când lămpașul de miner mai însemna ceva.