Pentru cei ce vin din urmă...

Pe drept cuvânt, meseria de reporter e straşnică.

Nici o zi nu seamană cu alta. Alţi oameni întâlniţi în cale, alte întâmplări, alte moduri de a vedea şi de a percepe lumea şi lucrurile. O potenţează ineditul situaţiilor cu care nu mulţi au ocazia să se întâlnească: realităţi care uimesc, în sens pozitiv, oameni ale căror preocupări încântă, delăsări, nepăsări ori eşecuri, stări de care ţi-e milă ori silă şi care dau de gândit.

Dacă reporterului îi este permis să-şi exteriorizeze reacţiile în faţa celor întîlnite? De regulă, nu. El trebuie să fie imparţial, să nu-şi dea cu părerea, să nu fie subiectiv… E de datoria lui să reflecte ce zic alţii – pro şi contra, în mod echitabil, fără a încerca să sugereze de partea cui e adevărul. Norc însă cu categoriile de bine şi rău. Ele dictează…

Aşa stând lucrurile, susţin că ce am întâlnit la Păstrăveni e de bine.Chiar la momentul reportajului, fără să-i sugereze cineva, cel mai mic membru al familiei a luat o lopată şi a îndepărtat bălegarul de la vaci. Rămânea să mai dea ceva fân căpriţelor şi apă călduţă, pentru că cea rece nu-i recomandată exemplarele gestante. Chestie de cunoscător. Una peste alta, e ştiut: copilul ce vede în casă - aceea şi face. Şi când te gândeşti că mulţi duc dorul modelelor, că nu au pe cine să vadă dând apă unui animal ori deriticând ca lumea prin gospodărie…

Zic, de aceea, fără să adaug ceva, că toate se trag din cei şapte ani de acasă şi că… acest acasă e tot mai departe de mulţi dintre cei care, sigur, sunt viitorul de mâine al ţării. Chiar cine mai veghează la formarea celor ce vin din urmă?