M-am născut deștept și-mi caut locul în țara mea!

V-aţi oprit vreodată, în loc, pe stradă, gândindu-vă că tinerele generaţii ne depăşesc cu mult, din punct de vedere intelectual? Dacă nu, aflaţi că procentul copiilor români supradotaţi a crescut simţitor în ultimii ani. 10% dintre ei sunt de excelenţă, faţă de un modest 2%, în urmă cu aproape un sfert de secol, potrivit statisticilor existente...

În România, însă, numărul campaniilor pentru cazuri sociale este cu mult mai mare decât al celor adresate copiilor cu abilități speciale, așa-numiții copii supradotați. Ce li se oferă?... Pai, sistemul nu pare mai pregătit decât până acum să-i primească și să-i crească. Să vă reamintesc că și ei se confruntă la rândul lor cu lipsa manualelor la clasă, că sunt supuși ca și ceilalți la aceleași programe de studiu, că au aceiași profesori, uneori dezinteresați de auditoriul lor și acasă părinții în dorința lor de a-i sprijini să aibă un trai mai bun decât au avut ei, îi dojenesc cu vorbe de genul: ”Pianist, în România?... Și ce vrei să faci tu cu pianul aici? Din ce ai să-ți cumperi pâine?... Profesor de Română?... Asta vrei?... Dar tu știi cât câștigă un profesor?...”

Este la fel de adevărat că și unii și alții au dreptate, dar nu așa ar trebui să se petreacă lucrurile într-o țară civilizată care-și respectă oamenii, care o fac recunoscută printre multe ale hărți desenate cu mai multă sau mai puțină stângăcie, pe glob; depinde foarte mult de mâna care le-a creionat! În alte părți de pe pământul acesta mare, se știe că generațiile tinere reprezintă, de fapt, prezentul și sunt sprijiniți cu simțul răspunderii. La noi, însă, ne este prea teamă că ne vor lua locul, pentru că sunt mai deștepți și au atuul tinereții! Nu le-ar fi lor mai bine în altă țară?... Răspunsul este și da și nu! Am o prietenă medic endocrinolog care a muncit în Franța aproape 8 ani de zile și-apoi a revenit în România, pentru că aici își avea familia și aici putea vorbi românește și înțelege românește. Același lucru se întâmplă și cu ei! Pleacă în speranța că își vor găsi un culcuș bun, ajung în lumina reflectoarelor, dar durerea le rămâne în suflet! Mama lor care i-a legănat când erau mici este tot aici! ... Tatăl lor care i-a dojenit când au făcut vreo boacănă nu este nici el acolo!

În nicio altă limbă ”te iubesc, mama!” nu se spune mai frumos!

Recent, o fetiță foarte talentată la literatură mi-a spus: ”Am învățat și eu ceva limbi străine. Părinții mei s-au chinuit să-mi pună meditator unde au putut că la școală nu se învață cine știe ce ... Dar în nicio altă limbă ”te iubesc, mama!” nu se spune mai frumos ca în română!... Unde să mă duc în altă parte și ce să caut acolo! Și dacă ar fi să plec tot aici m-aș întoarce pentru că ei sunt ai mei, voi sunteți ai mei!”...

Să luăm și exemplul matematicii: profesorii din comisia olimpică raportează anual 10 tineri de excelență în Romania.... Repet: anual, 10 tineri de excelență... Din păcate, însă, în timp, aproape 30 - 40 % dintre ei pleacă în Străinătate în incercarea de a-și găsi locul ... și un loc de muncă! De ce se întâmplă toate acestea și de ce nu se iau măsuri pentru a opri exoul creierelor noastre ? ... O întrebare care va rămâne - poate mult timp – retorică!

Unii dintre acești tineri întâmpină la clasă încrâncenarea vreunui profesor care nu vrea să accepte că toți suntem liberi să ne alegem disciplina care ne împlinește. Încă la școală se fac ore peste ore, cică de cultură generală, la care copiii învață pe rupte mecanic tomuri întregi pentru a primi o notă bună, iar la câteva zile nu-și mai aduc aminte nimic! Este firesc! Informația se depozitează grație memoriei de scurtă durată și este rejectată de organism cu proxima ocazie!

La fel, nu înțeleg de ce la matematică, tinerii noștri sunt ”învățați” să rezolve problemele după o anumită paradigmă, să știe pe de rost demonstrații de pagini întregi, în loc să fie încurajați și să-și dezvolte astfel viziunea în spațiu și creativitatea! Am urmat și eu profilul de matematică-fizică în liceu și îmi voi aduce aminte toată viața cuvintele profesorului meu de meditații, un fel de Petre Țuțea mai grăsuț, dar la fel de bonom: ” Matematica este ca o poezie! Îi construiești rima și îi cauți esența!”... Hmmmm! Dar în toată această ecuație, nu încăpea desigur învățatul mecanic, nu-i așa?

Aripi de fluture!

Alexandra locuiește în Oradea. Anul acesta a terminat clasa a douăsprezecea la un liceu de muzică de la ea din oraș și a plecat la Târgu-Mureș să urmeze Facultatea de Litere. A abandonat pianul, deși i-a plăcut foarte mult să cânte la el. Clapele nu aveau pentru ea același sunt gol ca pentru noi, ceilalți, când le lovim! ... Și totuși a luat o decizie: vrea să se facă scriitoare, traducătoare, sau profesoară. E o fărâmă de om, care m-a cucerit cu un eseu de genul celor lui Marin Sorescu... Lucrarea ei părea o pagină de jurnal a unei figurine – mi-am închipuit eu, din hârtie creponată – care își descoperea mâinile cu degete, picioare și așa mai departe! Era totodată și o odă închinată creației perfecte de pe această lume! În sine, zbuciumul unui suflet care vrea să se definească, să-și găsească locul și să strige: ”Aici sunt!”... În lipsa, unui astfel de răspuns conturat, a tastat într-un fișier word și i-a dat send pe e-mail-ul meu: ”Nu toți suntem obraznici și fără cei 7 ani de acasă! Nu toți mestecăm gumă în fața profesorilor, nu toți răspundem înapoi! Cu noi ce faceți?... Noi, ăștia care citim, care învățăm, care țintim sus?...Cu noi cum rămâne? ”

Alexandra mi-a povestit și că la ea în clasă doi băieți foarte talentați la pian, care mergeau la concursuri și la olimpiade în fiecare an. Și-au plătit mereu drumurile și taxele concursurilor! ”După ce stăteau ore în șir în fața pianului, munceau și iarăși munceau, mai și plăteau să arate ceea ce puteau. M-a iritat întotdeauna partea asta: de ce copilul bun care muncește din greu trebuie să suporte el cheltuiala drumului și a înscrierii?...”

Și nu e rea deloc întrebarea!... De ce?... Pentru că o dată cu ei, câștigă țara!... Dar cine știe, poate în fuga noastră teribilă prin societate, uităm de cei buni care aleg de regulă scurtăturile, pentru că și viața lor este prea scurtă pentru a împărtăși tot ceea ce simt, tot ceea ce știu, tot ceea ce ... și-ar dori!

”De multe ori nu ne ajută nimeni. Chiar dacă elevii scriu și-și manifestă nemulțumirile față de felul în care decurg lucrurile, niciodată nu sunt luați în serios, li se promite un răspuns și bineînțeles răspunsul nu vine aproape niciodată! Nu cred sau cel puțin nu vd ceva palpabil din partea Statului Român pentru copiii extrem de talentați! Cred, însă, din toată inima că și România are nevoie de oameni buni, de copii talentați, care să schimbe ceva în viața culturală, doar că nu îi stimulează din păcate!” mi-a mai spus Alexandra.

Să n-aveți liniște, voi cei ce ne tăiați aripile nu să vă folosiți voi de ele, ci să nu mai zburăm noi!

Au trecut doar câteva zile de când am găsit pe facebook această postare! Era a unui tânăr cu siguranță supărat pe cum merg lucrurile! ”Să n-aveți liniște, voi cei ce ne tăiați aripile nu să vă folosiți voi de ele, ci să nu mai zburăm noi!” Și câți ca el?... Uitați-vă în jur! Eu doar la o strigare am găsit o mână de copii capabili să spună în cuvinte și să scrie ce-i doare și ce vor să facă în viitor cu viața lor!

Raluca, de exemplu, are un talent deosebit la literatură, iar când îi este cel mai greu își ia chitara și cântă! Așa spune ea că îi trece orice durere!... Sau aproape orice durere, pentru că cea a mamei plecate în Străinătate să muncească să-i asigure ei un trai mai bun nu poate fi ostoită! Asta e clar! Îi dau lacrimile când îmi povestește despre ea și insistă să dau mai departe istorioara, în speranța că vor suferi din ce în ce mai puțini copii din acest motiv! După ce vorbim, își sună mama și-i spune: ”Mulțumesc, mamă! Tu m-ai făcut să pot scrie cum scriu acum!”... iar lacrimile îi șiroiesc pe obraz până în barbă unde se-nnoadă în tăcere! Se-ntoarce apoi către mine: ”Ce poate face un copil?... Aș avea nevoie de tot globul și poate nici atunci nu ar fi schimbare! Da, nu tot timpul Străinătatea e dulce! E nevoie și acolo de multă luptă să devii cineva! Nu caut bani, nu caut o slujbă sau alte prostii! ... Caut doar șansa la un viitor mai bun! Țara să îmi ofere ce poate ea mai bun, iar eu voi face restul!”

Ștef, ești ok?...

Ștefan, sau Ștef, cum îi spun prietenii este mezinul grupului de copii speciali pe care eu l-am întâlnit! Toată lumea îl întreabă mereu dacă este ok, pentru că le pasă și pentru că el este o fire mai plăpândă și firavă! Un răvășit de multe ori care încurcă borcanele cu și fără intenție! Oricum, îi iese!... Dar scrie și scrie bine!.. Are determinare și când îl cauți muncește! Nu vrea nimic de-a gata și speră să-și poată construi singur propriul viitor pentru că în nici el nu prea mai are încredere!

Se dorește medic când va fi mare dar are nevoie de sprijin! Mulți copii nu știu și nu pot să-și evalueze singuri meritele! Un imbold le este foarte necesar! Ceva care să le atragă atenția că în direcția în care se-ndreaptă este aer liber și curat!... Că o pot face fără să se împiedice și că talentul lor este un sâmbure de Univers!

La școală, aceleași povești! Materie multă și condensată, teme peste teme, caiete și pentru mers pe jos – vorba fostei mele profesoare de fizică!

Când să mai faci și altceva?... Și totuși el poate și are multe proiecte de acest gen! ... Ah, era să uit are și o trupă cu care cântă și un studio unde mixează diferite bucățele sonore! În branșa noastră, la radio, ocupația aceasta se știe și se înțelege cât de dificilă este: să faci tăietura pe sunet, să respecți fraza muzicală, să suprapui și alte mai câte! ”Nu e de ajuns o voce să schimbăm ceva, pentru că schimbarea va dărâma foarte multe ziduri impuse până acum – îmi spune Ștefan. O altfel de gândire decât cea încetățenită este percepută ca o abordare greșită! Am avut momente și când cei apropiați mie mi-au închis ușa în nas, spunând că: ”Ooo, ce-o să faci cu asta”, sau ”și.... cu ce te ajută”, sau pretextul tipic ”o să mori de foame!”...

Ei sunt prezentul și viitorul!

Florian Colceag este profesor de matematică. După 1990 a lansat o campanie pentru copiii cu abilităţi speciale din România. Recunoaşte că i-a fost şi încă îi este foarte greu, dar trebuia să o facă. ”Eu îmi văd de viața mea, dar nu numai de ea, pentru că viața mea interferă cu viața tuturor! Statul nu e din cale afară de interesat să aibe niște oameni de foarte mare valoare – dovadă emigrarea masivă de 5 milioane de români! E limpede că tinerii ăștia după ce ajung cu un potențial bine fundamentat și capabili de o performanță înaltă își caută locul unde pot să folosească potențialul dat de Dumnezeu!”

Îmi spune și că din punctul său de vedere românii trăiesc de ceva timp într-un model care nu este funțional și care ne duce di rău în mai rău! Crede că cei care sunt capabili cu adevărat să gândească, să aibă o opinie serioasă pe domeniul lor de competență ar trebui să conteze foarte mult în luarea deciziilor. Își reamintește că în anii ’90, în România, 10% erau profesori de vocație ( cumva aproape de procentul de 15% cât are acum Germania!). În prezent, însă, în țara noastră nu are mai mulți de 0,5%, sau cel puțin așa consideră Florian Colceag. ”Este dramatică această cădere, generată de unele măsuri aberante care au demobilizat sistemul de învățământ!” spune el.

Nici părinții nu sunt departe de această realitate... sau mai exact, sunt departe în cea mai mare parte de copiii lor. Majoritatea lucrează la multinaționale și au devenit niște umbre! Își întâlnesc micuții doar când dorm... Singurul moment când își pot permite să îii vadă: în miezul nopții la sărutul de noapte bună de pe frunte! În rest, muncesc și ziua și noaptea! Ei înșiși au devenit niște roboței! ”E greu să fii copil în ziua de azi!” – este o nouă concluzie în acest context a lui Florian Colceag.

”Părinții au trăit în frică și ceea ce dau mai departe copiilor lor este tot frică! Teama zilei de mâine! ” – conchide el.

Pe urmele olimpicilor la matematică...

Radu Gologan este la rându-i profesor de matematică la Facultatea Politehnică din Capitală şi i se spune eminenţa cenuşie a olimpicilor la această disciplină. Mulţi dintre copii au crescut sub ochii lui... şi acum îi vede... în Străinătate. ” Întrebați un copil bine pregătit și talentat - să zicem – cum sunt cam 10% din copiii din țara asta, dacă este mulțumit de școală și în general va spune că se plictisește. Deci, el nu este abordat pentru ceea ce reprezintă el, acum, pentru cum funcționează la el percepția realității și gândirea! S-a trecut, brusc, la ceva nou și noi – cadrele didactice – nu reușim să înțelegem cu trebuie abordați acești copii!” consideră Radu Gologan.

Pentru că …” Nu e normal ca un copil bun să vină acasă și să spună ”ce mi-a mai predat atâta la geografie, mai bine discutam pe o hertă virtuală să vedem despre ce e vorba, dar profesorul, în general, nu acceptă lucrul acesta, deci noi suntem încă încremeniți în proiect!”

Iar ministrul educaţiei, Mircea Dumitru pare să îi dea dreptate. ”Din păcate ( copiii cu abilități speciale n.r) nu sunt foarte încurajați în momentul de față, deși sigur, există anumite prevederi legale. Sunt acele programe pe care le avem pentru copiii cu nevoi educaționale speciale. Insistența instituțiilor a fost mai degrabă asupra copiilor care au dizabilități! Sigur, ar trebui încurajați deopotrivă și cei care au un talent, sau o aptitudine pentru o disciplină științifică ori fizică! Ar trebui încurajați mai mult!”

Deşi centre de excelenţă ar fi în ţara noastră... ”Trebuie să vă spun însă că nu se poate spune că nu avem absolut nimic în România, care să vină în întâmpinarea acestor tineri supradotați. Există centre de excelență unde ei pot fi educați în mod special!”

Se caută soluții pentru copiii supradotați!

Ministerul Educației caută soluții inovative pentru copiii cu abilități speciale din România. Ministrul de resport Mircea Dumitru recunoaște că actualul sistem nu este pregătit să facă față generațiilor tinere care vin din urmă. În țară, există, așadar, așa-numitele centre de excelență pentru tinerii talentați sau cu inclinații deosebite, dar nici ele nu sunt folosite întotdeauna la adevarata lor capacitate. ” E limpede că trebuie să găsim soluții pedagogice inovative care să iasă din rețeta obișnuită a ceea ce este o școală și școala – cred că – ar trebui să găsească anumite forme de-a integra aceste capacități și aptitudini și foamea lor de cunoaștere ... această curiozitate naturală pe care o au și care ar trebui mult mai mult cultivată și sprijinită!” – a conchis ministrul educației Mircea Dumitru.

În loc de final!...

Și mai am un exemlu pentru voi. Numele lui este Cristian Avram… Pare un caz - deocamdată - pe jumătate fericit…E absolvent de arhitectură, deşi nu cu nota cea mai mare. Proiectul său de diploma pentru o rezidenţă pe Marte l-a adus acum să lucreze într-o echipă europeană de contrucţie a unui habitat pe Lună! Până în decembrie, se pare că vor veni şi fondurile europene pentru acest proiect…

”Am primit invitația de a veni la Institutul de Științe Spațiale, de la noi, de aici, de lângă București să lucrez ca arhitect. Ei au o colaborare cu Agenția Spațială Europeană și realizează un proiect de colonie pe lună. Le trebuie arhitect și mi-au zis: Vino la noi și hai să facem treabă!”

În rest, ce se întâmplă cu copiii noștri?... Înafară de noi, acasă, care-i iubim și-i protejăm uneori prea mult, cine îi ajută să crească mari?...

AUDIO: