Legume de poveste

Încep cu o destăinuire: străbat în deplasările pe care, aproape zilnic, le fac sate şi comune şi, nu exagerez, mă întâlnesc cu oameni care mai de care. Chiar şi în bodegi ori birturi ajung, purtat de gândul că acolo şi, uneori, numai acolo văd satul în golicinea lui. Chiar mă întristează că-i aşa. Acolo se vântură lumea de jos, fără căpătâi, omul cu speranţa şubrezită, lipsit de orizont, cu chipuri contorsionate de tării şi, de ce nu, de suferinţe ascunse. Dureros, dar adevărat.

Încerc să descopăr în cenuşiul cotidian faptul de viaţă cu relevanţă, care să dea măsura unei aspiraţii anume şi constat că-i tot mai greu. Oamenii parcă au uitat drumul spre mai bine, spre mai înalt. Platitudinea pare să fie numitorul comun al existenţei în mediul de la ţară. Lumea se mulţumeşte cu puţin şi aproape că nu mai vrea. Nu mai vrea să creadă în altceva. Nu vrea să mai audă, să vadă, să cunoască.

Dacă cineva dintre vecini a reuşit în munca lui?… Nu interesează, iar de-i ceri o părere, trage imediat concluzia: a furat!

Despre familia întâlnită la Probota, în judeţul Iaşi, mărturisesc, nimeni nu a afirmat aşa ceva, dar nici n-am auzit o vorbă de laudă pentru fapta ei. Doi, trei dintre cei chestionaţi mi-au răspuns, aşa peste umăr că este cea cu două vile, undeva în curba drumului care duce spre Santa Mare şi mai departe spre Ştefăneşti - Botoşani.

Chiar am fost curios să ajung acolo. Aflasem de la un zarzavagiu din Iaşi că acolo, la Probota, e un anume Zamisnicu, mare legumicultor. Povestea lui, realmente m-a impresionat. A lăsat oraşul, în urmă cu douăzeci de ani, ca să se facă legumicultor. A cărat cu oborocul la piaţă castraveţii din grădină. A cultivat în al doilea an roşii şi alte legume pe care le aducea cu cursa, stătea la tarabă şi făcea cale întoarsă pentru a mai veni iarăşi şi iarăşi, ani la rând, până când şi-a cumpărat o maşină şi şi-a extins culturile de legume, pentru ca astăzi să stăpânească nu mai puţin de 40 de hectare.

Are de gând să ajungă la 100 de hectare. Mai mult, i-a atras în munca lui pe toţi ai casei: soţie, fiu, fiică, ginere şi noră - fiecare cu responsabilităţi şi cu bucuria de a fi împreună. O poveste frumoasă, din care, cine vrea să înveţe, o poate face. Dar, de reţinut însă: douăzeci de ani au trecut de la primul transport de castraveţi.