Jurnal de decembrie
Mario Balint vă invită pe drumul răchiei la Soceni, în Banatul de Munte.
Articol de Mario Balint, 08 Decembrie 2011, 10:55
"Dragu-m-i muierea-n dună/ Ş-a mea răchie dă prună", spune un vechi cîntec popular bănăţean, marcînd, din vechime, unul dintre simbolurile Banatului: răchia, sau ţuica, de prună!
Şi astăzi, la fel ca în urmă cu sute de ani, licoarea galbenă se prelinge din cazane şi alambicuri în butoaiele de dud şi stejar spre dezmierdarea simţurilor celor pasionaţi de băuturile naturale şi autentice, sau însoţind marile momente ale vieţii: naşterea, nunta sau moartea!
Păstrată din vechime, aidoma unor fotografii vechi, de familie, îngălbenite de vreme şi vremuri, ţuica, sau răchia de Banat, a fost trecută, recent, într-un proiect turistic al Euroregiunii Dunăre Criş Mureş Tisa, alături de vinurile şi berea din acest colţ de Europă.
Lui Moş Nicolae îi place să spună că la Soceni răchia e galbenă şi bună pentru că e ţinută în butoaie atît cît trebuie. Nu oricine, însă, ştie cum se face răchia galbenă de Banat. Căzile şi butoaiele stau pe nişte suporţi de cărămidă, în şopru, stau aşa, uriaşe, grele, aţipite. Pentru o răchie bună e nevoie de patru lucruri: răchie caldă, soare, lemn de gorun şi inimă de dud. Şi ca în orice artă, e nevoie de gust! După cules, prunele stau să mustească pînă "pică patul", în căzi uriaşe şi drepte "la care trebuie să lucri în fiecare an". Apoi, "procesul tehnologic" se desfăşoară după reţete proprii, ţinute oarecum secret.
Răchia se toarnă caldă în butoaie. Butoaiele care dau aromă şi culoare răchiei sînt cele de dud sau stejar. Cele mai trainice, însă, sînt cele de gorun. Tot secretul stă în lemn. Stejarul creşte şi acumulează în el soare. Soarele se aşează în trunchiuri, precum chihlimbarul pe fundul mării. După primul an de la fabricaţie "răchia se mută într-un alt vas ca să nu tragă amăreala din lemn". La coniac, procesul e de 10 ori mai îndelungat. Dintr-un stejar tînăr nu se obţine o răchie bună. Lemnul creşte, trunchiul lui se argintează, se umflă, capătă forţă, culoare şi parfum. Cea mai bună răchie o dau gorunii care cresc singuratici şi au fibra dreaptă. Asemenea copaci sînt pătrunşi de soare cît fagurele de miere. Într-un trunchi rănit, seva circulă prost şi nu mai dă gustul care trebuie. Lemnul se taie toamna tîrziu, sau cînd e lună plină. Atunci nu intră viermele în el. Se lasă să se usuce. Gorunul se usucă cel mai greu. Un cm într-un an! După aceea, dogarii fac butoaiele. După şabloane. Şi trebuie să fie pricepuţi, să taie lemnul pe fibră. Dacă-l taie prost, lemnul nu mai dă aroma cuvenită. Dă doar culoare. Un dogar bun trebuie să aibă ceva din priceperea unui olar, sau a unui lutier. Un butoi bine făcut ţine şi 100 de ani. Se păstrează peste generaţii. Şi cînd e casa plină, nepoţii-şi pomenesc bunicii. Răchia bună are 35 de grade şi minim... 5 ani!
"Drumul ţuicii" trece, evident, prin Banatul de Munte, acolo unde Mario Balint vă invită să-l descoperim împreună.