Bătrâneţe, haine grele

Martor şi, pe cât ma ţin puterile, unul dintre cei care încearcă să deschidă poteci şi minţi spre a face posibilă o mai bună înţelegere a timpului şi a raportului nostru cu lumea şi, în primul rând, a raportului cu noi înşine. Ăsta sunt sau ăsta vreau să fiu, pentru ca, har Domnului, câmp de manifestare este cât cuprinde.

Subiectul de azi, chiar dacă vine din Piatra Neamţ, este de oriunde. Îl consider important, chiar grav, prin întrebările şi răspunsurile pe care le generează.

Altminteri, simplu de spus. Ministrul Sebastian Lazăroiu este invitat de mai marii urbei să participe la inaugurarea noului Centru Social "Pietricica”, al cărui scop, citez din documentul oficial, "este de a oferi servicii sociale de calitate şi de a asigura accesul egal al cetăţenilor la astfel de servicii. În acest fel vom reuşi să creăm calitatea vieţii persoanelor vârstnice aflate în dificultate”.

Persoane vârstnice aflate în dificultate... Sintagmă des folosită, mai ales când politicul vrea să sensibilizeze inimi împietrite, pentru că este extrasă din realităţile timpului.

Datele statistice vorbesc de existenţa a peste 5000 de persoane în "dificultate”, persoane în vârstă, iar ministrul amintit vorbea, tot la Piatra Neamţ, de existenţa unor liste de aşteptare cu persoane care nu au alta şansa de a vieţui decât aceea de a-şi găsi liniştea şi cele necesare traiului la azilul sau căminul de bătrâni, denumit azi centrul social.

Fie doar acestea spuse, se deduce importanţa instituţiilor nou create şi a implicării statului în rezolvarea problemelor sociale pentru ,,grupurile vulnerabile”, în cadrul cărora bătrînii ocupă un loc aparte. Numai că...

În accepţiunea dificultăţilor de zi cu zi, pe care persoana în vârstă le are de depăşit, vulnerabilitatea devine o noţiune prea generală şi şi fără temeiul ei distinct. Mi-a fost dat să aud şi să văd, de exemplu, la Căminul vechi, pentru bătrâni, din Piatra Neamţ, dar şi în alte locuri asemănătoare poveşti cutremurătoare; nu despre oameni care au ajuns acolo pentru că viaţa le-ar fi fost potrivnică şi nenorocirile peste puterile lor, ci în urma "voinţei” şi "dorinţei” celor ce le vin din urmă. Adică a propriilor progenituri. Simplu spus, au devenit povară pentru proprii lor copii, ei înşişi ajunşi părinţi, realizaţi la casele lor, cu maşină la scară şi cu tot confortul unei vieţi moderne.

Chiar primul meu interlocutor, o bunicuţă, toată numai zâmbet, după ce am "descusut-o” în legătură cu noul loc în care urmează să se mute, veselă nevoie mare că acolo va avea un spaţiu mai mare şi condiţii mai bune în cameră (în treacăt fie spus, imi zicea că, în camera în care stă cade varul de pe pereţi) şi după ce m-a iscodit la rând-i în legătură cu interesul pe care îl manifestăm pentru persoana ei, nu şi-a putut reţine oftatul şi părerea de rău că este acolo şi nu alături de cei dragi. Doi băieţi şi o fată, oameni la casele lor, cu copii care aspiră să înveţe peste hotare, cu toţi împliniţi în aspiraţiile lor. Cum de a ajuns la căminul pentru batrâni? Aşa a fost să fie. A avut apartament, l-a dat fetei ori unuia dintre baieţi, s-a mutat la garsoneră şi de acolo în camera de cămin nu a fost decât un pas.

O altă bunică a fost mai tranşantă. Majoritatea batrânilor păţesc aşa, a fost ea de părere. Nimeni nu mai are nevoie de batrâni. Au fost buni când erau în putere. Acum – totul se spulberă.

La fel şi alţii. Un bărbat, căruia i-am atras atenţia, m-a rugat să-l ajut într-o problemă personală. A gajat pentru cineva un împrumut, iar cel ajutat stă bine merci acum, nu-şi plăteşte ratele, iar banca îl sileşte pe el să achite banii datoraţi de netrebnic. Dar câte nu am auzit.

Fiecare locatar al căminului are poveste lui de viaţă. Din nefericire, mai toate sunt poveşti triste. Fiecare este cu cu sufletul însingurat, frământat şi tulburat, pierdut în meandrele vieţii hărăzite ori nefericit trăite. Un lucru însă mi se pare necesar şi de luat în seamă. Instanţa morală la care facem apel, atunci cînd vorbim de relaţia părinte-copil nu ajunge. Nu este acoperitoare şi nu rezolvă problemele. Nu-mi dau seama ce ar putea-o însoţi ori înlocui, pentru că nu-i drept, nu-i moral, ceea ce se întâmplă în raportul de familie, părinte-copil.

Îmi răspund în tăcere, dar mă şi întreb ce se va întâmpla peste ani, cu cei plecaţi acum să-şi vadă de-ale traiului peste hotare, care odată întorşi acasă, cândva, îşi vor trăi nefericirile clădite pe divorţurile în care au fost prinşi şi pe copii lor lăsaţi în voia sorţii.

Alte vremuri, alte centre, alte frământări... Prea departe merg şi prea îngrijorat mă dovedesc.