Aromele iernii

Colindele sunt cântece de Crăciun şi de Anul Nou. Au o putere tainică. Cele creştine povestesc, adică vestesc din nou, naşterea minunată a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi au menirea de a recrea, de fiecare dată, momentul nasterii. Colindele mai vechi, de dinainte de Hristos, erau, de fapt, urări, meniri de bine şi binecuvântări rostite la intrarea în noul an de cete de copii şi tineri, adică de cei cu inima curată. Inocenţa si puritatea lor era o garanţie că urările aveau să se împlinească.

După venirea romanilor şi creştinarea dacilor, aceste cântece închinate pruncului Iisus şi aceste binecuvântări rostite asupra casei, familiei, animalelor şi ogorului s-au numit colinde, după calendele lui Ianuarie, prima zi a anului la romani, pentru că, în primele secole de creştinism, atunci se rosteau. Dar şi pentru că vesteau ceva. În latină verbul calo însemna două lucruri: a vesti şi a chema.


Colindele anunţau bucuria naşterii Fiului lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii, şi totodată venirea unui nou an. Şi, cum am spus deja, ele mai aveau o menire: aceea de a “chema” fericirea, rodnicia, bunăstarea, belşugul şi sănătatea asupra tuturor gospodăriilor şi stăpânilor lor în anul ce avea să înceapă.


Magii - Un trib de cărturari din vechea Persie


La naşterea pruncului Iisus au venit să I se închine păstorii şi magii, adică cei curaţi cu inima, păstorii, şi învăţaţii cei mai de seamă ai lumii de atunci, magii. Ştim cine sunt păstorii, dar magii ?


Despre magi, Evanghelia lui Matei ne spune că veneau de la Răsărit. Iar singurii magi de la Răsărit nu erau decât preoţii perşilor, vechii locuitori ai Iranul de azi. Magii erau un trib de cărturari din care se alegeau preoţii şi slujitorii templelor, cel mai de vază dintre toate triburile. Numele lor, maga, însemna “cel mare”, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că erau mărimi, adică preoţi –sfetnici, cei mai de încredere ai marelui rege.


Erau mari şi pentru că erau învăţaţi şi înţelepţi, mari cunoscători ai ştiinţelor şi tainelor universului. Judecând după darurile regeşti pe care I le-au adus pruncului Iisus, aur, tămâie şi smirnă, trebuie că erau şi foarte bogaţi, de vreme ce tămâia şi smirna erau mai scumpe chiar decât aurul.


Rostul lor? Acela al darurilor ursitorilor de mai târziu: anunţau destinul pruncului. Astfel, aurul, anunţa că va un rege, iar tămâia era un semn că va fi rege nu în lumea obişnuită, ci în cea cerească. Tămâia, iarăşi, îl vestea ca Fiu al lui Dumnezeu, dat fiind că, pentru vechii evrei, arderea de tămâie era o jertfă cuvenită numai lui Dumnezeu, iar smirna, folosită la pregătirea mirului, anunţa ca va muri, ca un om, şi că trupul îi va fi grijit, cum spun românii, cu uleiuri aromate. Aşadar rege într-o lume a spiritului, Dumnezeu şi om.


Dacă păstorii au fost primii martori ai naşterii lui Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, putem spune că magii au fost primii pelerini care I S-au închinat. Din Persia, ei trebuie să fi făcut cale lungă până la Ierusalim, unde l-au întâlnit pe Irod. Au străbătut, călătorind cu o caravană de cămile, poate 1000 -1200 de mile, traversând Eufratul şi deşertul Siriei în decursul unui an.

Darurile de Crăciun

Darurile ne sunt date ca să ne comunicăm, să ne împărtăşim, în primul rând, celor pe care îi iubim şi de care suntem legaţi pe viaţă. A dărui este un fel de a spune te iubesc foarte mult şi o jertfă care are o putere uriaşă, hrănită din iubirea noastră uriaşă şi curată. Darurile de Crăciun şi de Anul Nou au o putere tainică. Romanii, ca toţi cei vechi, o cunoşteau. Ştiau că, schimbând daruri la început de an, dăruind vor dobândi: roade binecuvântate şi sănătate. Se salutau, adică îşi urau sănătate, şi se felicitau, adică îşi urau fericire, şi se dăruiau unii pe alţii, cu credinţa că, astfel, toate le vor merge din plin.


Ce-şi dăruiau ? Poame, chemând belşugul şi rodnicia. Miere, chemând dulceaţa, plăcerea şi iubirea. Monede, chemând bogăţia. Lumânări, chemând lumina, şi lămpi de lut sau de metal, cu chipul zeiţei Victoria, chemând izbânda.


Lămpile aveau şi o inscripţie: Annum novum faustum felicem tibi, adică: Să ai un an nou cu noroc şi fericire. Aşadar, un cadou cu felicitare! Cât despre darurile pe care şi le făceau strămoşii noştri, neapărat însoţite de urări, acestea erau magice: fructe, prăjiturele, plăcinte, colăcei, ca ... mâncarea să fie tot anul din belşug şi anul să fie rodnic, dulce, uşor şi plăcut. De ce însoţite de urări ? Pentru că urarea este o rostire magică, o menire de bine, adică o binecuvântare care se şi împlineşte dacă e spusă din inimă.


Cuvântul urare vine în româneşte din verbul latinesc oro, orare care înseamnă: a cuvânta, a cere şi a ruga. Taina ei este simplă: urarea se slujeşte de puterea nemărginită a cuvântului purtător de bine. Dacă veţi ura mai des, din inimă, lucrurile bune vă vor căuta tot mai des. Merită!



Moş Crăciun - Tatăl belşugului


La strămoşii noştri precreştini, Moş Crăciun era ocrotitorul familiei. Era chemat, adică invocat, în noaptea trecerii în anul cel nou, să dăruiască casa cu de toate, ca să fie mereu plină şi îmbelşugată. Era Tatăl belşugului. Moş Crăciun venea negreşit în noaptea de veghe, noaptea sfântă, ca să deschidă poarta unui timp nou.


Toată familia, adunată lângă vatră, altarul casei, îl aştepta cu bucurie, cu masa-ntinsă, plină de bucate, ca plină şi bogată să le fie tot anul, să aibă spor şi belşug în toate, rodnicie şi bunăstare. Pe masă râdeau blide pline cu nuci, mere şi pere, pâine, colaci, plăcinte abia scoase din cuptor şi alte mâncăruri îmbietoare. Toate în cinstea lui! Era strămoşul cel înţelept care-i veghea din lumea cea nevăzută.


Un vechi colind de moşi sună cam aşa: Voi moşi strămoşi, să-mi fiţi tot voioşi, să-mi daţi spor în casă, mult pe masă, cu mult ajutor în câmpul cu flori!
După creştinare, strămoşii noştri L-au aşteptat la masa lor din noaptea noului an pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. El a devenit Oaspetele cel ales, ocrotitorul lor, şi toate se făceau din dragoste pentru El şi în cinstea Lui !


Dar Domnul Iisus nu l-a alungat pe strămoşul, moşul cel înţelept, care I-a ţinut locul până la întruparea Sa pe pământ. Nu numai că nu l-a alungat, dar împarte de atunci cu el cinstirea care I se cuvine.


Moş Crăciun este de 2010 ani Magul nostru. Vine de fiecare dată la naşterea Domnului cu daruri. Vine pe 25 decembrie, ziua în care S-a născut Mântuitorul şi va tot veni, negreşit, chiar şi atunci când e criză.