De vorbă cu Episcopul Ortodox Român din Italia, PS Siluan - prima parte

Este tot timpul cu zâmbetul pe buze când se întâlnește sau vorbește cu credincioșii. Ba chiar se duce singur la cei care nu au curajul să se apropie de Preasfinția Sa, sau la cei care îl evită. Știe însă să fie și dojenitor, însă într-un mod foarte diplomatic. Mai ales cu cei 250 de preoți pe care îi coordonează în întreaga Peninsulă. Și chiar îi ajută pe creștinii aflați în dificultate. Și nu sunt deloc puțini aceștia. Însă rămâne tot timpul modest, nu povestește prea des despre acțiunile întreprinse de parohiile ortodoxe române din Italia, decât atunci când e luat la întrebări. Tocmai de aceea, în prag de Sărbători, i-am cerut Preasfințitului Siluan, episcop ortodox român al Italiei, să ofere un interviu în exclusivitate pentru site-ul Radio România Actualități, un interviu pe care îl împărțim în două părți.

Rep: Preasfințite Siluan, cum și de ce ați ales viața monastică?

PS Siluan: Dacă stau bine să mă gândesc cred că a fost o înșiruire de evenimente care m-au dus până la urmă să aleg viața monastică. Cred că primul lucru de care îmi amintesc este că eram fascinat de toți monahii, monahiile care au trecut, treceau prin casă pe la noi, în vremea copilăriei, deja. Tatăl meu fiind preot, veneau în casă la noi călugări și călugărițe și am impresia că de-acolo deja pornise ceva. Mi-aduc aminte că îmi era foarte greu să mă dezlipesc de joacă; aveam un fel de stradă înfundată, deci care nu mai continua, un fel de „fundătură”, cum îi spuneam noi, unde ne jucam și cu greu mă dezlipeam de acolo, dar uitându-mă înapoi, am constat că dacă erau un călugăr sau o călugăriță acasă la noi, mă dezlipeam de la joacă și mă duceam și stăteam, și priveam, și ascultam, și observam orice mișcare pe care o făcea călugărul respectiv; totul mi se părea, cum spuneam, fascinant, la călugări și la călugărițe. Și nu de puține ori, adevărul este că de mic, mă și gândisem că mi-ar plăcea să fiu și eu călugăr.

Era un părinte de la Pătrunsa - părintele Pimen de la Schitul Pătrunsa din Vâlcea - care venea la noi; micuț așa și cu niște papuci mai mari decât i se potriveau, că îi târâia, așa. Și era un om micuț, adus puțin de spate, dar era foarte energic, cu niște ochi strălucitori și povestea la masă tot felul de întâmplări, tot felul de situații, slujea cu tata, că era și preot, și predica. De-abia se vedea din spatele amvonului, că la noi se predica din amvon, și doar capul i se vedea; așa de mic era. Și a fost o figură care mi-a rămas în minte, în inimă; sau o maică, Atanasia, care încă trăiește la Râmeț. Era chiar de la noi din sat și când venea acasă, trecea și pe la noi, pe la casa parohială și povestea cum este la mănăstire. Probabil că de acolo deja ceva se înfiripase, dar chemarea s-a concretizat în timp.

Un pas concret a fost alegerea de a mă duce la Teologie, deși eram la liceul de matematică-fizică și făceam 7 ore de matematică și 5 ore de fizică pe săptămână și am dat bacalaureatul la matematică, fizică și română, dar muzica bisericească a fost momeala să zicem așa, „sfânta momeală” prin care Dumnezeu m-a atras către teologie și în Teologie am descoperit Părinții Bisericii și am început să descopăr mari părinți duhovnicești. Bine, la mine în familie se știa, de mic copil am auzit, de părintele Arsenie Boca, de exemplu, la care părinții mei mergeau de prin anii '70 și care le-a marcat viața în mod radical, ca și alți părinți de care am auzit ulterior: părintele Ioan Iovan, care a fost inițial la Vladimirești, după aceea a ajuns la Mănăstirea Recea de Mureș și acolo s-a dus la Domnul; maici care veneau de la Vladimirești și cu care am avut contact în copilărie, de care am auzit, pe care le-am cunoscut, persoane deosebite și toate celelalte figuri duhovnicești mai cunoscute: părintele Teofil Părăian sau pe părintele Cleopa pe care, de exemplu, l-am văzut prima dată când aveam 8 ani. L-am văzut venind la noi acasă (la Gura Râului, lângă Sibiu, unde tata era preot în acea vreme) împreună cu mitropolitul Nicolae Mladin. Spre surprinderea și bucuria mea, în anul 1991 când am fost prima dată la Sihăstria și am ajuns pe prispa părintelui Cleopa, Dânsul - întrebându-mă de unde sunt - mi-a povestit el: "Da', dar eu am fost la voi acasă, ți-aduci aminte? În 1978 cu mitropolitul Mladin", cu detalii pe care eu nici nu le observasem atunci ca și copil. Toate aceste întâlniri cred că au fost însoțite de un har care undeva a lucrat în inima mea, plus viața în familie, adică viața în familia mea, viața creștinească aproape de Dumnezeu, m-au dus pas cu pas și m-au atras către Teologie și în Teologie, întâlnind aceste figuri și, având un punct de maxim într-un moment, în anul IV, aproape de teza de licență și aproape de finalul facultății, cu o conferință făcută la noi la Sibiu, de părintele Rafail Noica și părintele Simeon, care veneau de la Mănăstirea părintelui Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan din Marea Britanie, într-un moment în care eu eram în cumpănă, cred că aceasta a constituit, să zicem, un reper esențial pentru ce a urmat după aceea. Pentru că ce am auzit acolo corespundea la ceea ce eu citeam deja din '92 de când primisem scrierile Sfântului Siluan Atonitul în franceză, în Franța, de la un călugăr benedictin, și mi-am dat seama că asta corespunde realității, deși poate ar fi părut evident, am văzut că există un limbaj și nu numai un limbaj, „un fel de a fi” ce corespunde la ceea ce eu citeam acolo. Și cred că asta a jucat rolul esențial în alegerea care a urmat după terminarea facultății și alegerea deja de a sluji ca preot (celib), așa cum s-a rânduit atunci la finele facultății, de fapt în toamna lui '93, și s-a concretizat la începutul lui '94, în ianuarie și apoi în martie. Aceastea s-au așezat în perioada în care deja în Franța fiind preot slujitor într-o mănăstire de maici, la Bussy-en-Othe (în Departamentul Yonne din Bourgogne), la 20 de km de orașul principale, Auxerre, și la 130-140 km de Paris, pe perioada studiilor de doctorat la Institutul Saint-Serge din Paris. Și în felul acesta s-au concretizat lucrurile și, în cele din urmă, în 2001 am primit tunderea monastică și am primit numele Sfântului Siluan, deși nu aș fi îndrăznit să îl cer vreodată, că din lecturile pe care le făcusem, din scrierile Sfântului Siluan, întâi în franceză, după aceea se traduseseră și în românește și mai apoi în original, in rusă, l-am văzut și îl văd în continuare pe Sfântul Siluan ca pe un gigant care înseamnă foarte foarte mult față de ceea ce aș putea să fiu sau aș putea să fac eu. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a mers în direcția aceasta, am primit numele Siluan ca pe un tunet și încerc să mă familiarizez cu el și sper să ajung într-o zi să dau față în față cu Sfântul Siluan și să nu-și întoarcă fața de la mine și să nu zică: „- Nu te cunosc”... “- Nu te-am văzut, nu te cunosc...”..

Rep: De la 8 mai 2008, sunteți Episcopul ortodox român al Italiei. Câte parohii ortodoxe române erau atunci în Peninsulă și câte sunt în prezent, după 9 ani?

PS Siluan: În 2008 s-a concretizat ceea ce se întemeiase deja în 2007, tot pe 8 mai, când a avut loc o întâlnire a tuturor clericilor din Italia și, dacă nu mă înșeală memoria, cred că au fost vreo 70, întâlnire care s-a făcut la solicitarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif, care era eparhiot și peste Italia, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale, pentru a se înființa Episcopia Ortodoxă Română a Italiei. Ca urmare a acestei întâlniri și a deciziei de a se înființa Episcopia Ortodoxa Română a Italiei, s-au înaintat Sfântului Sinod documentele respective, cererea respectivă, iar în Iunie, mai precis în 21 Iunie (în 21-22 iunie a fost Sinod), s-a aprobat, la ultimul Sinod prezidat de Cel de vrednică pomenire - Patriarhul Teoctist, înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, în mod oficial, și s-a desemnat Înaltpreasfințitul Iosif ca să administreze și să organizeze alegerile pentru episcop în Italia și să ducă sarcina până la capăt, adică până la înscăunarea acestui episcop în Italia. Eu eram episcop vicar din 2004 în Italia, cu atribuții administrative și pastorale pentru Italia, și, în cele din urmă, în februarie 2008, am fost ales de către Adunarea Eparhială, care cuprindea, ca și astăzi, toți clericii și doi reprezentanți mireni, plus stareții mănăstirilor din episcopie.

Sfântul Sinod a întărit această alegere, în 5 martie 2008, urmând ca, împreună cu mitropolitul, să se decidă data înscăunării. Și în 8 mai 2008 s-a decis înscăunarea, vreme la care cred că numărul parohiilor era de 80. Chiar în 18 iunie 2008 am avut prima Adunare Eparhială a nou-înființatei episcopii și am pus atunci bazele administrației eparhiale și a sectoarele și departamentele eparhiei; am înființat atunci 14 protopopiate și am împărțit zonele Italiei în 14, la ora actuală fiind 19. Am terminat anul 2008 cu 90 de parohii și acum am terminat anul 2016 având în agenda calendarului 246 de parohii sau locuri de slujire, dar trebuie să avem în vedere că funcționale sunt duminică de duminică aproximativ 230 și sunt în formare sau se slujește sporadic în celelalte parohii sau este o prezență deocamdată nestabilă în celelalte până la 246. Clericii care slujesc aici au ajuns în momentul de față la 249 și atunci erau deci 70 - 80 de clerici care slujeau aceste parohii; spre sfârșitul lui 2008 erau probabil în jur de 90, poate chiar mai puțini, că erau preoți care slujeau la două parohii sau în două locuri alternativ: într-o duminică într-o parte, o duminică - într-alta. Numărul parohiilor a crescut repede în primii ani; cred că, cel puțin în 2009 – 2010, s-au întemeiat câte 25 - 30 de parohii pe an. În ultimii ani scade numărul parohiilor în formare, deoarece teritoriul este mult mai bine acoperit, deși încă sunt locuri unde avem peste o mie de români rezidenți fără să fie parohie.

Deci proiectele pe care le avem pentru viitor sunt îndreptate către aceste parohii, urmând ca, la cele unde sunt peste 500 sau între 500 și 1000 de rezidenți, să avem o prezență cât mai regulată și, bineînțeles, să ajungem peste tot. Nu sunt vinovați românii dintr-o localitate pentru faptul că ar fi 200 sau 150, dar încercăm deja să acoperim zonele mai mari și, cu ajutorul lui Dumnezeu, încercăm să facem pași înainte în fiecare lună, în fiecare an, cât ajută Domnul, să fim mai aproape de frății noștri care, de multe ori, nu au mijloace de transport în comun duminica dimineața și nu au nici mijloace proprii de transport ca să poată să se deplaseze la fie și câțiva kilometri; mai ales când ai copii mici nu te poți deplasa, dacă nu ai mijloace de transport, și atunci trebuie să facem cumva să ajungem în mijlocul lor.

Din fericire, pe lângă aceste 246 de locuri de slujire pe care preconizăm să le concretizăm pe perioada lui 2017, mai funcționează cel puțin 100 de filii, adică locuri unde preotul ese prezent miercurea seara sau joi după amiaza, când badantele (îngrijitoarele) sunt libere, sau sâmbăta seara sau duminică dupa amiaza, adică există o prezență în aceste filii parohiale, care țin de parohie. Duminica, oamenii merg la parohie, dar, în săptămână, este totuși o prezență în mijlocul lor, din aceleași motive de care pomeneam adineauri.

Rep: Care sunt provocările preoților misionari din Diaspora?

PS Siluan: Prima și cea mai mare provocare este legată de faptul că preotul care slujește în Diaspora nu are bine definită comunitatea și teritoriul în care aceasta se află. În țară, preotul primește satul cutare sau, într-un oraș, primește străzile cutare și cutare și el știe exact unde îi sunt credincioșii, și din punct de vedere logistic, și are în mare parte cunoștință despre identitatea lor; știe unde sunt creștini ortodocși sau că acolo sunt creștini de altă confesiune. Aici, preotul, când primește parohie, inclusiv dacă i se desemnează un oraș, el nu știe unde se află românii, ortodoșii noștri, în orașul respectiv. Nu mai vorbim de orașele mari: Roma sau Milano, Torino sau Veneția. Trebuie să îi caute! Prima dificultate de aici vine. Și atunci el trebuie să se facă - prin toate mijloacele - cunoscut, să-și facă simțită prezența și, în general, caută locurile pe care românii le frecventează, eventual locurile de unde se mai telefonează sau acolo unde se trimit pachete în România sau caută magazinele, supermarketurile pe care frații noștri le frecventează și își face, astfel, cunoscută prezența lăsând bilețele cu numărul lui de telefon acolo sau punând un afiș unde i se îngăduie. Parohia începe cu un număr de telefon și cu un nume.

O altă mare dificultate este locul de slujire, pentru că preotul, ca să poată să-i adune pe oameni și să poată să-i convoace undeva, trebuie să aibă un loc unde să slujească și aceasta constituie o problemă foarte serioasă pe care noi, de la Centrul Eparhial, încercăm să o rezolvăm în prealabil, adică preotul când vine, să aibă deja loc de slujire, dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Uneori, oamenii doresc să aibă o prezență preoțească și solicită deja un preot să meargă în mijlocul lor și doar după aceea caută loc de slujire. Și atunci noi batem fie la ușa creștinilor trăitori pe aceste meleaguri, în cazul nostru la episcopiile catolice, la parohiile catolice care, de multe ori, au spații sau chiar biserici pe care nu le folosesc. Iar în cazul în care sunt puține biserici și toate sunt folosite într-o localitate, că nu întotdeauna sunt biserici nefolosite, atunci batem la ușa Primăriei și solicităm să ne sprijinească, să ne ajute să identificăm un spațiu, să identificăm o clădire, o sală, care să devină o referință pentru creștinii noștri și în care să îi adunăm. Când se întâmplă lucru acesta și când se găsește un loc de slujire, este deja un mare lucru, atunci când poți să le spui la români: „Fraților, pe strada cutare, la numărul cutare, ne putem întâlni”. Este deja e o mare performanță că ai un spațiu! De multe ori, unele dintre parohiile noastre continuă așa ani de zile sau slujesc într-un spațiu, într-o biserică catolică unde duminică dimineața la ora 8.00 se pun icoanele, se pune strana, se pregătește altarul și așa mai departe, și la sfârșitul slujbei se adună toate se pun în portbagaj sau se pun într-un dulap - dacă ai privilegiul să ai un dulap, că nu totdeauna există acest privilegiu – sau le aduni și le pui în portbagaj și le duci acasă și duminica viitoare vii din nou. Și sunt parohii care au făcut asta ani de zile și sunt unele care o mai fac. Acesta ar fi să spunem un început destul de complicat.

Pe de altă parte, preotul misionar, când vine aici, spre deosebire de ce se crede sau ce se spune, el nu este salarizat, el nu are o salarizare, după cum se închipuie uneori, că ar veni la parohie „liniștit, fără probleme, că îi vin banii direct în cont”. Există un număr limitat de clerici care sunt încadrați cu o indemnizație care vine din partea statului român prin intermediul Patriarhiei, dar care este la 200 de euro pe lună și din care se rețin aproximativ 70 de euro pentru asigurări sociale și pensie, în țară, și preoților li se trimit în cont 130 de euro pe lună. Cei care stăm în Occident și chiar și cei care sunt în România cred că pot să aprecieze cam ce înseamnă o asemenea sumă și cât de mult se poate baza un preot care vine în Occident pe ea. Deci, în cele mai multe cazuri, preotul trebuie să lucreze altceva sau cel puțin soția lui trebuie să lucreze altceva, ca el să poată să se întrețină și să poată să plătească o chirie, chirie cu care încercăm și noi de la Centrul eprhial să îl ajutăm să o plătească și încercăm – dacă facem misiune, facem misiune până la capăt - încercăm să sprijinim aceste demersuri de început, dar nici noi nu putem face asta pe termen foarte lung și nu putem să o facem la nesfârșit, nu putem să o facem peste tot unde începem o parohie. De aceea, mai nou să zicem așa, având multe parohii, parohiile mai mari, mai puternice, sprijinesc și însoțesc acest demers de început al parohiilor noi și atunci ele „ctitoresc” noile parohii. Dar și Episcopia, bineînțeles, ajută, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, pentru comunitatea noastră din Malta, unde sunt foarte puțini români, unde nu poate aștepta familia preotului să fie susținută financiar de acei români decât pentru un minim necesar și unde susținem mai departe cu plata chiriei pentru familia peotului, care a avut curajul și râvna să meargă acolo și să slujească. Și aceasta poate să constituie o dificultate foarte serioasă; sunt preoți care ziua munceau sau care mai muncesc în continuare, chiar au un serviciu și muncesc în continuare, ca să-și întrețină familia. Dar la început, venind din România, unde totuși preotul are o condiție socială „privilegiată”, să zicem așa, și în popor, și în societate, unii dintre preoți au fost nevoiți să vină dimineața să muncească pe câmp, iar seara să se ducă să îi strângă pe oameni, să se întâlneacă cu oamenii, iar a doua zi dimineață să plece înapoi și să muncească pe câmp. Aceasta reduce foarte mult capacitatea preotului de a se ocupa de oameni. Acolo unde oamenii se strâng, încet încet, dacă preotul face slujirea ca pentru Dumnezeu și nu ca pentru oameni și nu gândindu-se întâi la el, ci gândindu-se la cei pe care îi slujește și la Dumnezeu în numele căruia slujește, lucrurile se echilibrează, din punct de vedere material. În sensul că, prin ceea ce primește la altar, din pomelnice și din ceea ce mai dau oamenii când iau o lumânare sau o carte de rugăciune sau o iconiță, preotul, încet încet, poate să își adune un fond care să-i permită un trai din ce în ce mai decent, cu ajutorul lui Dumneze și cu sprijinul din partea celor din jur. Din fericire, acum avem un număr mare de parohii și un număr mare de credincioși răspândiți în Italia. Și, cum spune italianul, ”L’unione fa la forza”, adică ”Unitatea dă putere”. Astfel, numărul mare al credincioșilor și al parohiilor suține aceste proiecte misionare și atunci e mai ușor de mers înainte. Însă cei care își închipuie cumva că preoția în Occident este așa o excursie frumoasă și un sejur numai cu zile senine, trebuie să se gândească mai bine și să aprofundeze, eventual să vină să vadă care este viața de o săptămână a unui preot aici în Occident și cred că-și mai schimbă opiniile.

Rep: Aici in Italia, biserica are și un rol social? Cum încercați să-i ajutați pe credincioșii români?

PS Siluan: Biserica, cel puțin din câte știm, din vremea Sfântului Vasile cel Mare și nu numai, bineînțeles, dar de atunci încoace, într-un mod mai organizat și mai sistematic, are și o lucrare socială. Toată predica Sfântului Ioan Gură-de-Aur, de exemplu, trimite la milostenie, trimite către ajutorarea aproapelui și pune aproape ca o condiție „sine qua non” milostenia și ajutorarea fratelui, ajutorarea celui aflat în neputință, pentru a putea fi cu adevărat creștin sau deplin creștin. Și adevărul este că, la Evanghelia care evocă judecata de apoi, Evanghelia ce se citește în Duminica Înfricoșatei Judecăți, duminica dinaintea duminicii prinderii postului Paștilor, criteriul mântuirii este foarte simplu: Domnul zice: “veniți la Mine binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la facerea lumii, că gol am fost și M-ați îmbrăcat, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, sărac am fost și M-ați primit, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine” (cf. Mt. 25, 34-36). Atunci toate aceste criterii Domnul le pune cu trimitere la El, zicând că, de fiecare dată când am făcut bine unuia dintre cei mai mici, Lui i-am făcut (cf. Mt. 25, 40). Acesta este temeiul activității sociale în biserică și al slujirii, nu al „activității”, ci al slujirii sociale în biserică. Noi îl slujim pe „fratele”, îl cinstim și îl slujim pe celălalt ca pe Domnul și facem celuilalt ca Domnului ceea ce facem, iar când ne uităm în jurul nostru vedem că sunt frați de-ai noștri și săraci, și pribegi, și înfometați, și însetați, și goi, și bolnavi, și în temniță. Astfel, am întemeiat departamentele sectorului social în această direcție, pe principiul acesta, și am pornit și, în același timp, am întemeiat și diaconiile, pe care vrem să le dinamizăm mult mai mult de acum înainte, și am început și sesiuni de formare a voluntariatului în sensul acesta, adică să facem lucrurile nu numai amatorial, ci, încet încet, să avem oameni formați în direcția aceasta. Și avem un departament efectiv pentru săraci și pribegi, în cadrul sectorului social. Apoi, fiecare departament trebuie să își creeze o rețea în fiecare protopopiat și să aibă câte un corespondent, iar respectivul corespondent din fiecare protopopiat să creeze, la rândul lui, o rețea de corespondenți în parohii, care au ca rol să identifice situațiile care au nevoie de sprijin în interiorul comunităților.

Sunt multe familii cu copii numeroși, sunt familii care pierd posibilitatea de a-și plăti chiria, pentru că părinții își pierd serviciul, sunt familii care au făcut împrumuturi un pic disproporționate cu veniturile și care au rămas fără aceste venituri între timp, dar respectivele împrumuturi trebuie rambursate și, astfel, ele se găsesc în imposibilitatea de a restitui acești bani. Noi încercăm să le sprijinim cum putem și, astfel, acest departament coordonează, să zicem așa, activitatea aceasta, care, pe de o parte, privește interiorul comunității și acolo se activează mai ales parohia în cauză sau parohia vecină sau parohiile mai puternice le ajută pe cele mai slabe din cadrul protopopiatelor.

Dar activitatea aceasta se întoarce și spre cei din afara comunității parohiale, adică să căutăm să vedem cum putem să-i ajutăm și pe cei care nu ajung neapărat la noi la parohii. În fiecare duminică, de exemplu, în parohiile și mănăstirile noastre mănâncă decent cel puțin 2000 de oameni care se află la limita subzustenței. Sunt parohii la care sunt poate 10 – 20 de persoane, cel puțin, care mănâncă duminica din prinoasele ce se aduc pentru pomenirea celor adormiți sau pentru anniversari, dat fiind că i-am învățat și îi încurajăm pe credincioșii noștri ca, atunci când au o pomenire sau atunci când au o aniversare, să aducă de mâncare și să dăruiască celor de la biserică și, astfel, ei știu de acum că nu împart numai cu cei care sunt cunoscuți, ci aduc și dau celorlalți. Și în acest fel, cei mai lipsiți pot să mănânce, dar pot și să primească pentru următoarele zile un pachețel cu câte ceva de mâncare și chiar și un bănuț, fie de la cei care fac pomenirea, fie de la biserică.

Am putut să constatăm că, în decursul anului 2016, numai ceea ce s-a contabilizat (în sensul că, de multe ori se dă un bănuț, adică 2 sau 3 euro, pentru care persoana nu mai este pusă să semneze că a primit această mică sumă, dar cam de la 5 euro în sus îl pune să semneze) s-au contabilizat peste 625.000 de euro numai în parohiile și mănăstirile noastre, la care se adaugă sprijinul acordat pe parte socială direct din Episcopie, peste 40.000 de euro, și se mai adaugă și sprijinul acordat familiilor preoților, care încep să slujească și sunt în dificultate sau care au probleme să își plătească chiria, mai ales în partea de sud a Italiei, și astfel, numai din fondul social al Episcopiei, s-a ajuns anul trecut la peste 120.000 de euro de ajutor social. Dar, când e vorba de ajutorare, nu ne gândim numai la cei de aici din Italia, ci și la cei din România și din Republica Moldova.

Astfel, am ajuns în al 6-lea sau al 7-lea an, nu mai știu exact, cu proiectul ”Brațele părintești”, proiect ce a avut ca idee să sprijine copiii din familii lipsite, din țară, în zonele mai ales unde este mai greu, unde nu sunt așa de multe venituri și, în același timp, să ajute familiile unde sunt copii mulți. Așa am ajuns să avem burse pentru copii din județul Vaslui, din județul Botoșani, din județul Iași. Am început cu copii din județul Alba, că în Munții Apuseni sunt dealuri pe care sunt familii cu copii care trebuie să facă cine știe câți kilometri ca să ajungă până la școală. Am început cu câteva zeci de burse, de câte 30 de euro pe lună, pe parcursul unui an școlar, și acum am început anul școlar 2016 – 2017 cu 580 sau 585 de burse. Cred că suntem aproape de 600 acum, pentru că s-au mai adăugat și altele. Bursele care merg în majoritate în România, dar avem câteva familii cu copii mulți și aici în Italia, pe care le ajutăm tot din aceste burse, iar alte 50 de burse merg spre Republica Moldova, prin Fundația Diaconia ce lucrează pe lângă Mitropolia Basarabiei, ce aparține de Patriarhia Română. Aceste burse vin în marea lor majoritate direct de la persoane fizice, adică sunt creștini miloși din biserică și care au o posibilitate să pună 30 de euro pe lună deoparte pentru o cauză bună.

Cum facem, practic? Cererile de burse se depun încă din vară de către corespondenții noștri din țară, care sunto persoane de maximă încredere; pe baza veniturilor părinților și a situației familiare, cu poze ș.a.m.d., nouă ni se propun spre aprobare acele burse și, în funcție și de numărul de burse pe care le putem aduna din parohii, aprobăm bursele respective, cu condiția ca, acolo în țară, în afară de excepții, să nu ajungă banii în mâna părinților copiilor „adoptați” prin proiectul „Brațele părintești”, ci să ajungă la ei alimente sau alte efecte necesare pentru respectivii copii. Deci se primește un tichet pe baza căruia se pot cumpăra într-un magazin anume alimente sau haine sau lucruri pentru școală pentru copii, dar nu se pot cumpăra țigări, alcool, nu se pot cumpăra lucruri inutile pentru copii și nici lucruri personale pentru părinți, adică noi nu trimitem banii pentru ca părinții să cumpere lucruri pentru ei, ci pentru copiii lor. Cei care sunt corespondeții noștri sunt responsabilii în mod direct direct de acest lucru, adică se asigură că lucrurile merg în această direcție și, din fericire, lucrurile, până în prezent, merg frumos. Sunt foarte puține situațiile în care familia încearcă într-un fel să manipuleze, să deturneze banul respectiv într-o altă direcție, dar când se întâmplă asta, se pierde bursa, deci cine nu face să ajungă banul la copilul pe seama căruia s-a dat bursa, o pierde. Asta îl penalizează și pe copil, într-un fel, dar părinții nu pot să facă ce vor ei cu banii respectivi. Nu sunt o sumă foarte mare, dar pentru o familie care are venituri foarte mici, cred că 120 sau 130 de lei, cât devin acești 30 de euro, înseamnă ceva. Este, așadar, un proiect care văd că prinde frumos și continuă frumos.

Apoi este Departamentul pentru spitale, care creează, și el, rețea cu voluntarii din parohii. Fiecare preot, prin îndrumările pe care le primește în Vademecum (Îndrumătorul pastoral-administrativ, cu care am ajuns la a doua ediție și la fiecare departament avem îndrumări specifice) are datoria să se prezinte la spitalele din localitatea unde se află sau din zona pastorală în care slujește și să-și facă cunoscută prezența și, pe lângă bolnavii de la el din parohie, să monitorizeze prezența bolnavilor români în spitalele respective, mai ales când e vorba de clinici cum sunt cele din Roma, Milano, Pavia, Torino sau la Genova, unde sunt foarte mulți – din păcate – foarte mulți copii din România, bolnavi de cancer, de leucemie, de fel de fel de boli grave sau de sindromuri grave. De exemplu, la spitalul „Bambin Gesu” de la Roma sunt mulți copii români care se perindă și, monitorizându-se aceste spitale și clinici și existând un contact cu clericii noștri, spitalele respective ne semnalează prezența acestor copii sau uneori ni se semnalează chiar din țară, și ei ne caută, îl caută pe preot și noi încercăm să fim prezenți alături de ei. La Torino, deja, și la Veneția, avem și câte un mic apartament care s-a achiziționat pe seama parohiilor respective sau a Asociației Caritative a Episcopiei noastre, „San Lorenzo dei romeni”, unde să poată să găzduiască o familie care vine și-și aduce un copil bolnav și are tratament ambulatoriu, de exemplu, și nu poate să stea în spital. Sau se pot adăposti femei bolnave, sau femei care-și pierd serviciul. De exemplu, în cazul femeii „badante” – badanta fiind îngrijitoarea – dacă persoana pe care o îngrijește moare, ea își pierde deodată și serviciul și locuința. Și astfel, există o posibilitate pentru ea, un refugiu, până își găsește altceva de lucru, în măsura în care este spațiu disponibil în aceste mici apertamente. Avem un proiect pentru 2017, cu ajutorul Domnului, și aici în regiunea Lazio, în preajma Romei, să găsim un asemena apartament, chiar dacă ele sunt, de departe, insuficiente, dar totuși e un început, început care promite și, încet-încet, în orașele mai mari sperăm reușim să avem același lucru: și în partea de Milano, și în alte locuri.

Pe parte medicală, încercăm să facem și consultări gratuite în parohii, acolo unde avem legături cu spitale mai mari; de exemplu, la Roma, este o caravană a medicilor care, o dată pe lună, merg într-o parohie și dau consult gratuit; merg chiar medici specialiști, uneori, sau cei care merg dau o trimitere gratuită la un medic specialist sau te îndrumă ce să faci. Asta se întâmplă și în alte locuri. De exemplu, la Verona, unde avem Centrul Social pe lângă parohia „Sfântul Proroc Ilie, unde se construiește biserică, există un cabinet medical unde se acordă consultări gratuite de medici voluntari din localitate. Aceasta se întâmplă prin purtarea de grijă a Părintelui Protopop Gabor Codrea, care este și protopop, și este vorba de medici români și italieni din Verona, care vin la cabinetul medical și fac voluntariat. Sperăm să mai avem asemenea Cabinete medicale și în alte locuri.

Avem, de asemenea un Departament pentru închisori. Peste tot, pe teritoriul parohiilor noastre unde există o închisoare, preotul nostru este îndatorat să meargă și să se prezinte la închisoare și să solicite dreptul de a intra acolo. Și fiind cult recunoscut de statul italian, chiar dacă nu avem încă înțelegerea sau „intesa” cu statul italian și nu suntem deplin recunoscuți, ca și cult, suntem recunoscuți juridic, aceasta – să zicem – facilitează intrarea preoților noștri în închisori, deși uneori nu putem să o facem, dacă directorul penitenciarului nu dorește sau nu se dorește prezența unui preot ortodox român, sau poate românii au făcut rele pe acolo și au faimă proastă. Însă, încet încet, lucrurile se rezolvă și prezența noastră este foarte importantă acolo. La Roma avem mai mulți preoți care fac voluntariat împreună cu coordonatorul lor – părintele Bogdan Petre – care este și coordonatorul Departamentului pentru închisori - și se merge în închisori, mai ales în perioada aceasta – de dinainte de Sărbători – mai merg și alți preoți care-i spovedesc pe cei care doresc; este o prezență săptămânală aici, în vreme ce în alte închisori este cel puțin o dată pe lună prezența preotului și, cu atât mai mult, în preajma Sărbătorilor când este și un pic de nostalgie - la Crăciun, la Paști - și încercăm să fim prezenți și în mijlocul lor și să nu-i mai învinovățim și noi, ci mai degrabă să-i ajutăm să iasă din închisoare cu o altă perspectivă asupra vieții și cu o altă scară a valorilor, dacă se poate, și uneori lucru acesta se și întâmplă. Chiar am întâlnit prin parohii pe cutare sau cutare deținut care m-a văzut la una dintre trecerile mele prin închisoare și a venit la mine să îmi spună: ”Preasfințite, iată eu sunt cutare, v-am văzut la închisoare la Rebibia și-am ieșit acum și vin la biserică!” Sau chiar îmi aduc aminte că a fost un băiat care s-a botezat în închisoare, că-și dăduse seama că știa că nu e botezat, dar nu luase în serios rezolvarea acestei situații și era foar bucuros că s-a botezat în închisoare. Deci încercăm și pe planul acesta să facem ce putem.

Apoi mai încercăm să facem și contacte, legături cu instituțiile existente aici, cu Caritas-ul, acolo unde este prezent, și, în general, pe lângă episcopiile catolice, cu organizații ca Migrantes (o organizație importantă pentru migrnți), apoi cu diferite fundații: Banca alimentară, la care încercăm să ne afiliem cu parohiile, acolo unde se poate, și de unde primim alimente care se pot distribui la cei lipsiți, sau cu o fundație din Reggio Emilia care, de exemplu, distribuie legume și fructe, pe care nu le distribuie la magazine, depozite. Dacă o singură cutie din aceea sau o lădiță se strică, ele nu mai pot fi distribuite, chiar dacă sunt bune, și încercăm să colaborăm cu ei și văd că ne propun acum și cei dinspre partea de centru, spre Roma, să ne afiliem la această fundație și să putem să primim și noi alimente pe care să le distribuim la cei care sunt chiar în lipsă mare și, mai ales când au copii, le prind bine niște fructe, niște legume sau paste făinoase – și sperăm să facem astfel încât să putem să ajutăm cât mai mult.

Însă, făcând toate acestea, încercăm să nu pierdem din vedere sufletele oamenilor, deci să nu facem caritativ pentru caritativ și să nu facem din asta un scop în sine, ci încercăm să-i dăm omului, prin intermediul a ceea ce-i dăm, să zicem, material, și un pic de speranță, să-i dăm un pic de curaj, să-i dăm o orientare, să-i dăm un reper în societatea în care el trăiește și în care de multe ori este înfrânt… Eu văd în Roma sau în Torino, de exemplu, unde, în fiecare dimineață, sunt câțiva voluntari de la asociația San Lorenzo de-i romeni care adună sandwich-urile, seara târziu sau dimineața devreme, de la barurile din centru – sandwich-uri pe care nu mai au voie să le pună la vânzare și pe care în mod normal ar trebui să le arunce sau să le distrugă - ei le adună și le duc la locurle unde știu că sunt oamenii care sunt înfrânți de viață. Și le mai dau o licărire așa, o rază de soare. Sau la Roma, în fiecare duminică, o parohie mai mare sau una mai mare și una mai mică, sunt de serviciu – este un calendar al acestor activități - și, după amiază, voluntari de la respectivele parohii, purtând vestele personalizate ale Episcopiei noastre, duc alimente, adică sandwich-uri sau uneori sunt familii sau parohii care fac sarmale sau altceva, mai ales la Sărbători, ceva de mâncare și ceva de băut – cald iarna, ceai sau cafea, iar vara, ceva răcoritor – un suc sau apă – la cei care sunt prin gări sau pe sub poduri, sunt în mai multe locuri unde ei știu să-i găsească, și le duc ceva de mâncare, nefăcând diferențe bineînțeles între români și neromâni. Nu cerem identitatea oamenilor când le dăm o mână de ajutor, dar încercăm să mergem și acolo unde nu prea se merge, unde nu prea merg alții. Asta, pe lângă ce se face în parohii. Deci se încearcă să se facă binele pentru mântuire și mai ales să se solidarizeze și să se implice comunitatea parohială în acest bine, mai ales că, în perioada postului, Sf Apostol Pavel ne îndemna ca, ce se pune de-o parte, prin postire, să se aducă la biserică, să se dăruiască celorlalți și, astfel, se creează acest fond – așa cum se contribuie acum la Fondul central misionar al Patriarhiei și al Episcopiei - și de acolo se acordă ajutor cât se poate. Totdeauna depășim fondul de ajutor social, nu rămânem doar la fond, nu ne blocăm dacă fondul s-a depășit, dar încercăm să ajutăm cât putem, cum putem, așa cât ne ajută Dumnezeu.

Rep: De câțiva ani, dinspre parohiile ortodoxe din Italia pleacă fel de fel de ajutoare și pentru românii din țară aflați în dificultate. Ce anume se întreprinde, mai concret?

PS Siluan: Noi facem două lucruri: pe de o parte, prin Centrul Eparhial, prin Sectorul Social, și mai ales prin Departamentul pentru săraci și pribegi, colectăm în mod sistematic haine și alimente și trimitem în diferitele zone, în principiu unde se trimit și bursele, pentru că sunt cele mai sărace zone; avem colaborări cu mai multe episcopii din țară, unde sunt asemenea situații. Trimitem și alimente și haine în locuri unde, de exemplu, sunt case pentru bătrâni, sprijinite de parohii sau de mănăstire. Dar sunt și parohii de ale noastre care în mod sistematic au contact cu o parohie din țară sau cu o mănăstire sau cu un centru pentru copii. De exemplu se trimit ajutoare pentru copiii orfani: spre Valea Plopului; există o parohie sau două care trimit periodic acolo pachete, dar și în alte locuri. Sunt parohii care, de ani de zile, ajută o familie cu opt sau zece copii, lună de lună, și ele sunt cuprinse toate în demersul acesta al proiectului „Brațelor părintești”, de care aminteam, dar Brațele părintești, să zicem, se gestionează, în mod sistematic, de Asociația caritativă a Episcopiei noastre – San Lorenzo dei Romeni, care s-ar traduce Sfântul Laurențiu al românilor, că Sfântul Laurențiu, diacon de aici de la Roma, care a fost foarte milostiv și, cu banii cu care trebuia să construiască o biserică din partea unui bogătaș, a construit biserici în sufletele săracilor și i-a ajutat pe săraci. Această asociație caritativă de asemenea lucrează foarte mult în sensul acesta și încearcă, în tandem cu Episcopia, să ajute. În felul acesta, mai ales când este vorba de Sărbători, se adaugă și mai multe, adică se fac colecte de jucării – mai ales pentru Crăciun; facem în postul Crăciunului colectă de jucării de la copii. Astfel, copiii își mai împrospătează mormanele de jucării și le mai reduc puțin, ca să facă loc altor jucării. Și se trimit jucării, haine pentru copii, încălțăminte; de exemplu, anul trecut cu sprijinul Mănăstirii de aici de la Episcopie și cu sprijinul unor credincioși buni, s-au cumpărat cred că aproape 100 de perechi de ghete și de cizmulițe, încălțăminte de iarnă de diferite mărimi, pentru copii din țară. Că ne-au spus din țară: ”Uite, avem nevoie de mărimile acestea și acestea...” Și s-au luat mărimile respective, cu sprijinul mai multor preotese și parohii de aici din Roma, și s-au trimis respectivele cizmulițe și ne-au trimis poze cu ele. Și de Paști, de asemenea, parohiile îi sprijină și pe săracii de aici, și pe cei din țară, să primească și ei o bucățică de carne de miel și un pic de brânză, adică un semn că e praznic și pentru ei. Și la Crăciun la fel, se pregătește un pic de carne de porc, un pic de produse specifice praznicului, pentru ca omul să mănânce și el ceva tradițional și să sărbătorească, să zicem așa, chiar dacă e doar o mică bucurie, că nu este mare lucru... Am mâncat o dată și gata, sau de două ori, dar este vorba de gesturi prin care încercăm să mai aducem o rază de lumină în sufletele oamenilor.

Rep: În tot mai multe parohii, pe lângă biserică, s-au creat școli de cateheză. Care este scopul acestor școli și cât sunt ele de frecventate de copii? Se vede un rezultat?

PS Siluan: Școlile parohiale au ca rost să completeze și uneori chiar să constituie educația creștină pentru copii. De multe ori, părinții nu știu sau nu pot să le dea o educație creștinească prea elaborată copiilor lor, și din cauza condițiilor de viață în care locuiesc aici; dacă părinții amândoi lucrează și îi iau pe copii, îi pun în mașină dimineața devreme, îi duc la școală și, după aceea, pleacă la serviciu și, numai după amiaza îi iau și îi duc acasă, fac repede ceva de mâncare și vine seara și trebuie să îi culce, ei nu mai reușesc să mai facă și altceva cu ei și să le mai dea și o educație creștinească. Și atunci, duminica sau chiar sâmbăta după amiaza – acolo unde se poate organiza și unde există spatiu - noi încercăm să-i întâlnim pe copii și să-i învățăm, pe de o parte, credința - deci primul scop al școlilor parohiale este credința, să primească, tradiția creștinească, învățând să coloreze o icoană, de exemplu. Anul acesta fiind An Omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești în Patriarhia Română, folosim foarte mult icoana, colorarea icoanelor diferitelor praznice sau ale diferiților sfinți sau ale diferitelor duminici ale postului, și copii sunt încântați să picteze, să coloreze, să-și aibă icoana lor proprie, făcută chiar de ei. În prima duminică a postului, fiind Duminica Ortodoxiei, am avut câteva zeci de copii numai aici la sediul Episcopiei, dar în toată Italia au fost numeroși copiii la biserică și au pictat propria lor icoană, pe care au ales-o ei: cu Maica Domnului sau cu Domnul Iisus Hristos sau cu un sfânt, pentru Duminica Ortodoxiei, când se iese în procesiune cu icoanele, și au fost foarte încântați să iasă în procesiune cu propriile lor icoane, cu cele pe care ei, cu mânuța lor, le-au pictat sau le-au colorat.

Pe lângă noțiunile de credință și elementele fundamentale ale credinței care înseamnă și gesturile credinței, semnul Sfintei Cruci, o închinăciune, cum intri în biserică, cum iei binecuvântare ș.a.m.d. și rugăciunile pe care le învață copiii, cântece religiose pe care le învață, am constatat că este necesar să suplinim și lipsa unei educații referitoare la cultura și tradiția românească și sunt copii care învață românește, învață să citească în limba română prima dată, venind la orele de cateheză și la școlile duminicale. Și conversează românește, că de multe ori acasă nu o fac sau părinții care nu mai apucă să o facă, uneori. La școala publică, vorbind numai italiană, e normal pentru copii să încerce și să aibă tendința să vorbească doar în italiană, darvenind la cateheză, învață să vorbească românește, să citească românește. Dar, pe lângă aceasta, încearcă să li se dea și câteva noțiuni de literatură română, ca măcar cei mici să citească poveștile românești, cu care ne-am obișnuit, să știe și ei cine este Ion Creangă sau Petre Ispirescu și, pe de altă parte, li se dau noțiuni de istorie, ca să afle și ei de marile figuri ale istoriei noastre. Mai fac și un pic de geografie a țării noastre, că, de multe ori, ei, săracii, nu situează exact de unde vin părinții lor. Și acestea încercăm să le prelungim și să le aprofundăm în tabere.

Deci, de la școlile dominicale se ajunge la taberele de vară, acolo unde se pot organiza, și atunci încercăm, în felul acesta, ca acestor copii să le completăm educația cu elemente și de practică creștină și de învățătură creștină și de trăire creștină, dar și cu elemente de tradiție românească, inclusiv îndemnându-i să vină la marile sărbători în cortum popular și să își cunoască, în zilele când avem zilele portului popular românesc, să să-și poată descrie propriul costum popular, să știe de unde provine, cu detalii, nu numai în general. Că dacă știu doar că costumul lor e din Ardeal, nu e suficient. Eu întotdeauna îi întreb: ”De unde din Ardeal și din ce localitate din Ardeal?” Ca să știe personalizat despre ce este vorba, că un susținător al echipei Roma sau Lazio sau Milan sau Juventus știe despre echipa lui absolut tot: de ce are culorile respective, cine sunt jucătorii, când s-a înființat ș.a.m.d., tot felul de noțiuni. Măcar la aceeași măsură să ajungă cei care sunt susținători ai tradiției românești și ai obiceiurilor românești creștinești, să știe cel puțin să explice și să știe noțiunile de bază ale propriului lor costum popular și ale tradiției care vine de la strămoșii lor, adică e mult mai mult decât o tradiție sportivă. Cred că este vorba de un lucru foarte important, pentru că, de multe ori, am observat că părinții care erau mai superficiali sau mai indiferenți față de noțiunile de credință și de tradiție românească, văzându-i pe copii lor cât de implicați sunt, au început ei înșiși să-și redescopere și să-și reconsidere propriile valori, și creștinești și tradiționale românești.

- Va continua! -