Rețeta partajării... cuvintelor

Cum în fiecare zi parcă se mai inventează ceva nou, e nevoie şi de cuvinte pentru a le denumi. Şi uneori îşi vine să te întrebi dacă la un moment dat nu va fi... penurie.

Deşi cred că e puţin probabil să ajungem la fundul sacului, căci limbile naturale ştiu să se adapteze. Ştiu adică să recicleze şi să resemantizeze, fiind mult mai «sustenabile», dacă îmi permiteţi analogia, decât multe alte sisteme create de om. Pentru că împrumută unele de la altele, nu produc deci doar ca să ne consume capacitatea de receptare, iar acolo unde se poatem, resemantizează un cuvânt vechi.

Reţeta e simplă: se ia un cuvânt specializat, cu un sens care «aduce» cu ce ne trebuie şi din A PARTAJA cel specializat în… divorţuri şi moşteniri se ajunge la A PARTAJA fişiere, poze pe Facebook, ecranul, ba chiar şi datele personale…

Dar dacă ar rămâne doar în spaţiul în care e un decent sinonim specializat al lui «a împărţi», ar fi bine ! Dar ca orice cuvânt din acesta nou, se vrea şi vedetă şi ajunge şi sinonim al lui «a împărtăşi», în contexte ca «a partaja experienţe şi sentimente». Şi de aici încolo încep să curgă criticile: că nu mai era bun «a împărţi», că ce ne trebuie să ne băgăm în oala juriştilor şi să creăm omonimii ambigue, că nu mai putem dacă nu împrumutăm din limba engleză în fiecare zi câte ceva… Şi câte şi mai câte!

În primul rând, nu e chiar în fiecare zi, un astfel de termen se impune în timp şi DOAR dacă se dovedeşte util. Nici motive de ambiguitate prea mare n-ar fi, căci nu cred că face nimeni vreo confuzie între partajarea bunurilor în caz de divorţ şi cea a fişierelor. Cât despre originea englezească a termenului din informatică, nu cred că trebuie să ne mai mirăm. În cazul lui A PARTAJA însă, ca şi în alte cazuri, ne putem mângâia cu gândul că limba noastră de origine romanică se îmbogăţeşte cu încă un termen cu origine latinească. Pentru că şi englezii l-au luat pe «a partaja», ca şi noi, tot din franceză, unde vine din latinescul PARTIRE, «a împărţi»!