Năsturelul sau Cresonul de izvor

Nasturtium, adică “strâmbă nasul” i-au spus romanii cresonului de izvor.

Pliniu cel Bătrân spunea cu umor că: Nasturtium nomen accepit a narium tormento. În traducere: nasturtium (cresonul de mai târziu) şi-a luat numele de la chinul pe care-l au de îndurat nările.

Firesc, de la derivaţii de sulf.

Românii l-au alintat numindu-l năsturel, de la floricelele-i micuţe.

Cresonul de izvor (creson de fântână sau de baltă) este o iarbă iubitoare de apă.

Absoarbe şi ne dăruieşte şi nouă din umorile fermecate ale pământului. Creşte liberă, în plin soare, pe lângă izvoare sau pe malul lacului.

I s-au dat multe daruri: fier, fosfor, magneziu, mangan, arsenic, cupru, zinc, iod, calciu, vitamina C, încât o simplă salată de frunze proaspete sau o ceşcuţă de suc proaspăt au puterea de a vindeca pielea de dermatoze.

Mai mult, puterea de a vindeca tuberculoza şi suferinţele plămânilor.

Cresonul de izvor îi ajută foarte mult pe diabetici, pe anemici şi pe anurici (cei ce nu pot urina normal).

Este binefăcătorul gingiilor. Ajunge să mestecăm câteva frunzuliţe ca să ne întărim gingiile, să scăpăm de afte şi de stomatite, iar gargara cu năsturel e de mare ajutor dacă ne năpădesc gingivita şi parodontoza.

În Egiptul vechi, sclavii primeau de două ori pe zi creson, fiindcă îi făcea mai productivi.

Tinerii perşi (povesteşte Xenofon) mergeau la vânătoare doar cu apă, pâine şi creson de izvor.

Grecii spuneau că are puterea de a reda judecata spiritelor deranjate, iar romanii îl mâncau cu sfinţenie ca să-şi întărească spiritul.