„Relaţii româno-turce din vremea preşedintelui Atatürk” (1923- 1938)

Relaţiile româno-turce deschid un capitol nou după 1923. Este momentul de după acordul survenit în urma Conferinţei de la Lausanne.

Obiectivul conferinţei iniţiată de Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi Turcia. Cea din urmă era nemulţumită de prevederile Tratatului de pace de la Sévres, iar noua conducere de la Ankara prin Mustafa Kemal nu mai era dispusă să-l recunoască drept valid.

Republica Turcia, nou subiect de drept internaţional a avut abilitatea să denunţe legătura cu fostul Imperiu Otoman. În afară de detaliul nu lipsit de importanţă în caz de stat succesor, de a achita datoriile vechi, noua Turcie sau Turcia modernă avea o cu totul altă agendă şi program politic.

De ţară aliniată principiilor democratice, de apropiere de modelul civilizaţional occidental al Europei, de stat cu vocaţie pacifistă, preocupat de propria sa evoluţie şi nu de jocuri de putere sau de manifestări revizioniste.

Şi totuşi, cel mai important atribut al colaborării lipsea în toată peninsula Balcanică. E vorba de încrederea între statele arealului geografic. Un atribut, o însişire ce se construieşte greu în timp şi cu costuri deloc mici.

Legăturile dinastice iniţiate de regina Maria A României au început să dea roade atât în relaţia cu Grecia, cât şi în cea cu viitoarea Iugoslavie. Apoi contactele directe prin vizite reciproce la nivel de delegaţie parlamentară au contribuit şi acestea la o relaxare a situaţiei.

În plus au demonstrat încă o dată că neînţelegerile nu proveneau exclusiv din partea statelor riverane din întreaga zonă geografică, ci de cele mai multe ori erau create şi alimentate de Marile puteri după cunoscutul principiu, „dezbină şi stăpâneşte” în ajutorul propriilor interese.

„Mica Înţelegere”, o formă asociativă de securitate regională a unor state mici: Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, iniţiativă a Franţei a fost înfiinţată în 1921. În martie 1928 a fost încheiat un tratat de neagresiune şi arbitraj între România şi Grecia, iar la 11 iunie 1929 a fost semnată Convenţia de stabilire, comerţ şi navigaţie între România şi Turcia.

În anul următor un pas important pentru pacificarea Balcanilor a fost făcut prin încheierea unei convenţii între grecia şi Turcia pentru soluţionarea definitivă a problemelor ce decurgeau din tratatul de la Lausanne. Să adăugăm că între aceste ţări vecine a fost stare de război între 1918 şi 1922, cu pierderi semnificative de ambele părţi pentru delimitarea teritoriului naţional.

Conferinţele balcanice, patru la număr, desfăşurate din iniţiativa Greciei la Atena, Istambul, Bucureşti şi Salonic în perioada 1930-1933 au adus mai aproape ţările participante şi au pus bazele Înţelegerii sau Pactului Balcanic din 1934. O altă formă de asociere pentru securitate colectivă, dar şi de cooperare în plan politic, economic, cultural şi militar.

Evenimentul anului 1934 în ceea ce priveşte relaţiile româno-turce l-a constituit schimbul de vizite la nivel de miniştri de externe. Ambii miniştri, Hamdullah Suphi Tanriőver şi Nicolae Titulescu s-au arătat deosebit de optimişti pentru noile perspective ale colaborării bilaterale.

Odată cu aderarea la Înţelegerea Balcanică sau Antanta Balcanică, România, iugoslavia, Turcia au semnat şi o convenţie militară în trei, în noiembrie 1936. Primul articol prevedea că în cazul în care una ditre puterile-Contractante este ameninţată de pregătirile militare sau de procedeele ostile ale Bulgariei, ar fi obligate să ia măsuri speciale sau să decreteze mobilizarea, guvernul ţării ameninţate va informa şi pe celelalte ţări membre asociate înţelegerii militare.

Regretatul istoric, Mihai retegan împărţea activitatea Înţelegerii Balcanice în două perioade: până la mijlocul anului 1936, iar a doua până la sfârşitul anului 1938.

Conform sursei citate, prima perioadă s-a caracterizat prin definirea poziţiilor fiecărui membru şi prin exprimarea unor rezerve faţă de unele prevederi, iar cea- de-a doua etapă este caracterizată ca etapa colaborării militare efective.

Rezerva Turciei se referea în opinia ministrului de externe Tevfik Rüstu Aras la imposibilitarea Turciei de a interveni sau conjura URSS în caz de conflict cu una dintre părţi, referinţa se adresa exclusiv României. Era vorba de nerecunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România de către Moscova.

Aici trebuie amintit că în urma încheierii unui tratat de bază între Turcia şi URSS în anul 1921 şi întărit zece ani mai târziu, Turcia se angajase să nu susţină nici o iniţiativă politică sau militară împotriva statului sovietic. Orice afiliere ulterioară a Turciei la o înţelegere politică sau mulitară urma să fie aprobată, acceptată şi de URSS.

O altă prevedere a tratatului sovieto-turc prevedea acordarea unui împrumut de 8 miliarde de dolari Turciei, fără dobândă şi termene fixe sau rapide de restituire.

De asemenea, rezerva Greciei ţinea tot de interese ale Marilor Puteri. În nici un caz, Atena nu putea declara război unei Mari Puteri.

Iugoslavia îşi putea rezerva dreptul de a semna un angajament cu un terţ, Bulgaria sau Italia dacă astfel îi dictau interesele. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu cu Italia.

Unul din obiectivele majore ale politicii interne turceşti nu putea fi rezolvat decât cu ajutor extern. Controlul strâmtorilor. Dacă iniţial Turcia a fost de acord cu tranzitarea liberă a strâmtorilor din Marea neagră spre mediterana, ulterior, până în anul 1936 a susţinut vehement că aceste puncte de control ale navigaţiei în zonă trebuie să intre sub jurisdicţia sa.

Convenţia de la Montreux adoptată la 20 iulie 1936 a oferit Turciei satisfacţia dorită, controlul militarizat al Stâmtorilor Bosfor şi Dardanele cu ajutor sovietic şi românesc, Marea neagră devenind o cale maritimă restrctivă pentru vase de război şi permisivă pentru cele comerciale sau ale statelor neutre.

Anul 1938 a fost unul dificil în relaţiile bilaterale româno-turce. Nu neapărat din cauze ce le priveau pe cele două ţări asociate, ci din cauza înrăutăţirii climatului politic internaţional, al ofensivei statelor rezizioniste şi a spiritului conciliator de care dădeau dovadă Marile Puteri garante ale Tratatelor de pace de la Paris: Franţa şi Marea Britanie.

Ministrul turc de externe declara că Alianţa balcanică avea tot interesul să evite orice acţiune care ar tinde sau ar avea aparenţa încercuirii germaniei sau izolării Rusiei Sovietice. Aceste două puteri, considera oficialul turc, constituie prin forţa şi vecinătatea lor un factor de echilibru de care trebuie să se ţină seama deopotrivă. O altă politică ar putea avea ca efect o apropiere germano-sovietică ceea ce ar da naştere la cele mai serioase inconvenienţe pentru ţările din sud-estul Europei.

Fişierul audio integral conţine şi alte aspecte importante ale relaţiilor româno-turce din perioada amintită.

Contribuţii editoriale: dl. Mustafa Yildiz, director al Institutului „ Yunus Emre” despre activităţile de promovare ale limbii, istoriei, literaturii, culturii şi artei din Turcia în străinătate. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 20 martie 2023 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Mariana Băjenaru şi Mirela Drăgan

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro