"Din viaţa Daciei Romane"

Invitat: dl. dr. Ovidiu Ţentea, muzeograf şi cercetător ştiinţific al Muzeului Naţional de Istorie a României

Articol de George Popescu, 18 Mai 2020, 23:55

Timp de 17 decenii – de la Marcus Ulpius Nerva Traianus la Marcus Aurelianus, doi lideri ai Imperiului Roman a durat administrarea şi romanizarea fostului regat dac.

Acest răstimp este socotit de istorici ca moment al formării poporului român.

Romanizarea a înlăturat diferenţele între autohtoni şi romani atât în planul culturii materiale, cât şi în viaţa politică şi religioasă.

Limba latină s-a impus ca singura limbă vorbită în condiţiile unui mediu etnic destul de divers.

Este de la sine înţeles că aceste evoluţii s-au făcut în timp de-a lungul a cel puţin trei generaţii. La începututul administrării romane, localnicii erau bilingvi. Aceştia dobândiseră cunoaşterea latinei cu ceva timp înaintea desfăşurării războaielor daco-romane.

Nici tradiţiile sau credinţa religioasă nu s-au schimbat dintr-odată, însă presiunea venită dinspre administraţia romană a provinciei a fost suficient de mare pentru a se putea face integrarea.

Pacea ca şi capitularea sau mai bine spus termenii învingătorului constituie condiţionări pentru cel învins. Soarta populaţiei dace depindea integral de relaţiile existente între daci şi romani.

Elitele regatului dac au fost îndepărtate de la efectuarea vreunui rol în viaţa socială, cei mai mulţi se prezumă că nici nu ar fi supravieţuit războaielor, însă nici nu a fost vorba de o exterminare în masă a populaţiei dacice.

Proprietatea asupra pământurilor a trecut în scriptele imperiului, iar administrarea teritoriului cel ăuţin în primii zece ani a fost una efectiv militară.

Ceea ce numim astăzi clasa de mijloc era formată din colonişti sau oameni de diferite profesii cu ceva stare care au fost trimişi să administreze şi să obţină venituri pentru Roma ca în oricare altă nouă provincie alipită după război Imperiului Roman.

Suntem în antichitate, iar sclavii făceau parte din clasa socială cea mai mai puţin favorizată. Cu toate acestea şi pentru sclavi funcţiona o ierarhie.

Cea mai de preţ valoare în Dacia Romană a fost beneficiul unei cetăţenii. Cetăţenii romani se bucurau de privilegii, iar membrii legiunilor şi conducătorii săi de cele mai importante privilegii.

Populaţia autohtonă cu timpul a avut acces la drepturi cu condiţia să fi servit în armata imperială sau auxiliară timp de 25 de ani. Aceasta era forma cea mai convenabilă şi practicată printre populaţia dacică.

Reformele sau romanizarea ca proces economic a venit cu modelul cunoscut în imperiu şi cu ajutorul tehnicienilor săi şi a birocraţilor au impus un model standardizat care a făcut posibil apariţia aşezărilor urbane, creşterea productivităţii şi eficienţei muncii.

Crearea unei romanităţi nord-dunărene a fost unul din obiectivele principale ale politicii împăratului Traian în dacia Romană. Îndeplinirea obiectivului strategic, în fond a fost posibilă prin colonizarea rapidă a provinciei, iar argumentul esenţial a fost mijlocirea acestor colonişti către un standard ridicat de viaţă prin posibilităţile pe care le-aveau în dacia judecând numai după potenţialul resurselor.

S-au cultivat mai intens ogoarele, s-a folosit pe scară largă lemnul din pădurile Daciei, iar din subsol au fost exploatate zăcămintele de aur, fier, argint , sare. Meşteşugurile au luat un mare avânt, iar comerţul a căpătat noi dimensiuni prin emiterea şi circulaţia de monedă.

Populaţia autohtonă, principalul factor de muncă în agricultură, în marile exploatări şi lucrări publice în aprovizionarea cu produse de uz casnic, cotidian a constituit împreună cu noii veniţi încadraţi în producţia materială, baza noilor structuri economice.

Înflorirea economică de maximă amploare a Daciei romane se constată în perioada Antoninilor cu un reflux în timpul războaielor marcomanice din timpul lui Marcus Aurelius.

Cultivarea pământului în diferite forme a rămas pe mai departe şi în Dacia romană principala activitate economică şi sursa primară de trai atât pentru administraţie, colonişti, cât şi pentru populaţia autohtonă.

Într-o ordine aleatorie acesteia i se adăugau: cultivarea viţei de vie, mineritul, salinele, carierele de piatră, meşteşugurile: prelucrarea bronzului, a argintului, plumbului, prelucrarea locală a sticlei, ţesutul şi torsul, să numim numai câteva.

Căile de comunicaţie au constituit pe drept cuvânt o expresie a nivelului tehnic deţinut de inginerii romani. Un drum necesar armatei înainte de toate şi apoi funcţiilor civile de la Drobeta până dincolo de Cluj în lungime de 500 de kilometri a fost executat de romani în numai şase ani. Şi acesta nu a fost singurul, ci o întreagă reţea de drumuri către toate punctele cardinale.

Tot aici drumurile pe apă au căpătat o importanţă în economia provinciei regândită de administraţia romană.

Ulpia Traiana Sarmisegetuza a fost ridicată la rangul de capitală a provinciei, însă în lipsa resurselor, oraşul Apulum a strălucit de departe prin atracţia şi condiţiile mai bune ale accesului la resurse şi a consumului.

Băile Herculane, Geoagi şi Călan cu nominaţia de astăzi au fost cele mai cunoscute aşezăminte de cură balneară din timpul Daciei romane.

Pentru alte aspecte ale vieţii din această provincie romană puteţi asculta fişierul audio al ediţiei.

Regia de montaj: Nicu Tănase

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Costin Iorgulescu

AUDIO: „Istorica”, ediţia din 18 mai 2020 (integral: 29' 42'')