„1987 – 1989. Relaţiile româno-ungare”

Chiar și enumerarea unor elemente ale comparației dintre România și Ungaria ne poate oferi semnele unei relații bilterale din ce în ce mai încordate pe măsura trecerii timpului în perioada 1987-1989.

Am fost ţări aliate înainte de intrarea în Războiul din Răsărit. Ambele ţări au „căzut” în sfera de influenţă a URSS. Ambele state au fost aliate în timpul Războiului Rece. Ambele state au ieşit din sfera de influenţă sovietică odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est. Ambele state sunt astăzi din nou aliate în cadrul NATO şi aparţin aceluiaşi spaţiu economic şi politic.

Cine a câştigat totuşi mai mult sau corect, care stat a avut de partea sa mai multe avantaje pe acest parcurs istoric ?

Cu ajutorul Germaniei şi Italiei, Ungaria a reuşit în august 1940 să desprindă un teritoriu însemnat din România pe care l-a administrat mai bine de patru ani. În martie 1945, Transilvania de Nord a ajuns după multe dovezi de fidelitate din nou României. În anul 1956, în Ungaria a izbucnit revoluţia care avea printre altele ca obiective, ieşirea acesteia din Tratatul de la Varşovia şi proclamarea neutralităţii. Revoluţia a fost înăbuşită de URSS. În 1958, după multe tatonări, contacte şi negocieri, Armata Roşie şi-a retras trupele din România. În Ungaria, trupele sovietice s-au retras în anul 1991.

În aprilie 1964, România reuşeşte să limiteze influenţa sovietică în administrarea internă a statului, iar în plan extern se situează deseori pe poziţii contrare intereselor Moscovei. În Ungaria este aplicat socialismul de tip gulyas (gulaş), ceva mai uman şi mai apropiat cererilor cetăţenilor, dar controlul era deţinut de sovietici. Şi în România este aplicată temporar o politică de liberalizare în interior şi de deschidere către ţările apusene în exterior.

În timp ce în România, intervenţionismul de stat în planificare şi acumulare devine cu timpul mai agresiv, în Ungaria continuuă politica dedicată consumului. Ambele state contractează datorii externe, îndeosebi cu creditori occidentali.

România declară şi îşi urmăreşte obiectivul propus. Dezvoltarea ţării cu propriile puteri sub stindardul naţionalismului anexat de regimul comunist.

Ungaria cultivă cu răbdare şi eficienţă sub un naţionalism abil mascat cererile pentru redobândirea Transilvaniei în cel mai optimist caz şi obţinerea autonomiei etnicilor maghiari din România în scenariul cel mai puţin câştigător.

De la acest prag atitudinea şi relaţiile dintre cele două ţări încep să cunoască o răcire continuuă până la iminenţa unui conflict între anii 1987-1989.

Ungaria s-a folosit de relaţiile, simpatia dobândită după 1956 în Occident de idealul anti-Trianon, iar în relaţia cu Moscova de cucerirea bunăvoinţei acesteia în schimbul loviturilor de berbece aplicate României pentru lipsa sa de adeziune la politica URSS în cadrul lagărului socialist.

Odată cu venirea la puterea în URSS a liderului Mihail Sergheevici Gorbaciov şi a începerii reformării socialismului, Moscova îşi foloseşte activ vectorii de influenţă pentru convingerea celor două state refractare fenomenului perestroika şi glasnost: Germania Răsăriteană şi România.

Orice atac sau un atac pe zi este noua abordare de către Ungaria în relaţia bilaterală cu vecinul său, România.

Invitatul ediţiei a identificat cel puţin trei linii directoare ale acestei politici agresive a Ungariei faţă de un stat vecin şi aliat. Pe plan istoric şi cultural, în care istoria Transilvaniei este expusă părtinitor, lipsit de sinceritate şi împotriva României; Criza refugiaţilor din România sau reţinerea, comasarea şi pregătirea cetăţenilor români, inclusiv a celor de etnie maghiară pe teritoriul naţional al Ungariei pentru promovarea propriilor interese. O parte importantă este absorbită ca forţă de muncă după 1 ianuarie 1988 în locul ungurilor plecaţi definitiv în străinătate ca urmare a liberalizării circulaţiei persoanelor, o altă parte însemnată este pregătiră pentru acţiuni de destabilizare a regimului Nicolae Ceauşescu şi a României. În fine, protecţia suplimentară acordată cetăţenilor români de etnie maghiară şi încurajarea acestora pentru obţinerea de drepturi individuale şi colective, indiferent de situaţia reală a acestora.

„Pe 20 decembrie 1989, preşedintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că ţara sa sprijină „autonomia” şi „independenţa” Transilvaniei. Referindu-se la aceste mişcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei şi liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989:

„La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară”.

Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunţat public că „o parte substanţială a forţelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a ţării” şi că trupele vor fi transferate la graniţa română.

... Rememorând acele clipe fierbinţi din confruntarea româno-ungară, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, fost ofiţer specialist II în cadrul Serviciului V din Direcţia I – Informaţii Interne, care avea în responsabilitate activitatea informativă antisubversiune în domeniile artă-cultură, presă, radioteleviziune şi poligrafie, consemnează: „Începând din 1987, autorităţile ungare s-au implicat în gestionarea fenomenului refugiaţilor din România. La Biserica «Sf. Ştefan» din Budapesta, preotul reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugii români şi-i dirija spre tabere organizate special în unităţi militare. După ce erau exploataţi informativ de către autorităţile ungare, aceştia erau triaţi în funcţie de pregătirea lor profesională, permiţându-li-se continuarea drumului spre SUA şi Canada doar celor care erau agreaţi de ţările primitoare. Restul rămâneau la dispoziţia lor pentru operaţiuni speciale. Numărul transfugilor staţionaţi în Ungaria ajunsese în 1989 la cca. 6.000.

În septembrie 1987, Brigada «România» a Securităţii Republicii Populare Ungare (AVO) a creat la Budapesta organizaţia «România liberă», formată din români fugiţi din ţară. Sediul acestei organizaţii, care avea ca obiectiv declarat răsturnarea regimului comunist din România, a fost la început la Budapesta, apoi în tabăra din oraşul Bicske, localitate situată la 40 de km de Budapesta, spre Tatabanya, într-o fostă cazarmă. Organizaţia «România liberă», care proiectase şi «un guvern în exil al «României libere», a fost condusă la început de economistul timişorean Marian Roşca, după care au mai urmat alţi 2-3 preşedinţi. Marian Roşca a recunoscut ulterior că pentru acest lucru fusese recrutat şi instruit de instructori profesionişti.

Organizaţia „România liberă” şi UMRL au reprezentat paravanul sub care AVO va organiza instruirea în tabăra de la Bicske a unui număr de circa 400 de fugari români pentru acţiuni de gherilă urbană în România. Instructorii erau unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Şeful grupului de români instruiţi aici era Manea Grigore, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti.

Conform unor informaţii obţinute atunci prin infiltrările realizate de Securitate, Sandu Pobereznic, care avea să ajungă şeful secţiei UMRL din Marea Britanie, stătea perioade îndelungate în tabără.

În cazarma de la Bicske erau tipărite o parte dintre materialele de propagandă care erau trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale Organizaţiei „România liberă”.

Alte materiale de diversiune propagandistică erau pregătite în tipografiile PMSU şi ale AVO”.

(Fragment din volumul „Decembrie 1989 – Victorie însângerată” de dr. Constantin Corneanu, Editura „Cetatea de Scaun”, Târgovişte, anul 2014)

Măsurile active de propagandă şi demonizare a regimului de la Bucureşti şi a României în ansamblu au cunoscut un vârf de creştere în a doua jumătate a anului 1989 până la punctul maxim, martie 1990 de la Târgu Mureş.

România ajunsese în 1989 în punctul său cel mai de jos din toată perioada totalitară de stânga. Chiar dacă ambiţiile regimului fuseseră atinse şi România se pregătea pentru relansarea retehnologizării economiei, înţelegerile dintre Marile Puteri arătau o altă cale şi ilustrau alte interese, divergente de cele ale Bucureştiului. Nicolae Ceauşescu şi camarila îşi arătaseră limitele şi neputinţa de a găsi rapid soluţii la cererile din interior şi de a rezista la presiunile care veneau din jurul României. Anul 1968 nu putea fi şi anul 1989.

Contribuţii editoriale: dl. col. (retrg.) Ioan Todericiu, fost ataşat militar al României la Budapesta între anii 1979-1990 despre problema refugiaţilor politici din România pe teritoriul Ungariei.

Regia de montaj: Carmen Nicolau

Regia de emisie: Dana Burcea şi Adriana Anica

AUDIO: emisiunea „Istorica, ediţia din 9 decembrie 2019 (integral: 37'02'')

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.