Teo Vlad - „Doar cerul e mai sus decât el!”

De-a lungul timpului omul şi-a căutat libertatea sub diferite forme şi şi-a găsit-o în diferite feluri.

Zborul a fost de exemplu una dintre evadările din cotidian, iar păsările care-l făceau de la sine par să fi fost întotdeauna invidiate de pământeni.

Că zborul, sau obsesia unui etern „mai sus” i-a ghidat pe toţi este lesne de probat.

De la Icar şi până la Dumitru Prunariu – fiecare şi-a dorit să ajungă la cer şi chiar dincolo de el.

Undeva între pământ şi cer se ridică însă semeţe vârfurile munţilor – unele mai joase, altele mai înalte şi în fine ultimele care se înscriu în categoria adevăratelor cutezanţe.

Pe Teo Vlad l-am cunosut în urmă cu un an când s-a întors dintr-o expediţie româneasă de succes.

Împreună cu alţi patru temerari a înfruntat vâful Nanga Parbat din Himalaya - al nouălea din lume ca înălţime, fără a folosi oxigen suplimentar sau şerpaşi.

Între alpiniști, piscul este considerat drept unul dintre cele mai grele de escaladat.

În contrast cu Muntele Everest, chiar "ruta convențională Kinshofer" este foarte dificilă din cauza pantelor mari şi a pericolului de avalanșe, care au dus până acum la peste 60 de accidente mortale.

Riscul unui deces în timpul unei ascensiuni pe el se spune că este de trei ori mai mare decăt în cazul urcării Everestului.

Vârful Nanga Parbat are o înălțime de 8.125 de metri și trei versanți principali: Ra Kot, Diamir și Rupal.

Până acum, în branşă, se vorbea despre Nanga Parbat ca despre o obsesie românească, pentru că aici, au fost, în total, 4 expediţii integral româneşti, din care doar aceasta din urmă a avut succes…

Ca tehnică de ascensiune folosită, atunci, a fost cea expediționară, care presupune montarea de corzi fixe, de tabere, cu corturi și urcarea progresivă pentru acomodare.

Cu alte cuvinte, aceeași porțiune – mai puțin cea a vârfului – a fost urcată de mai multe ori cu diferite bagaje transportate pe rând.

Căţăratul - o plăcere energofagă, dar şi dătătoare de energie

Teo Vlad spune că pentru el căţăratul înseamnă totul pentru că îl relaxează, îl scoate din cotidian şi îi dă energie pentru a merge mai departe.

„Poate este o plăcere mai greu de înţeles, pentru că în timpul căţăratului pe destule trasee, mai ales pe cele mai importante, deşi nu încercăm să facem din asta un scop, ne punem viaţa în pericol. În pereţii mari, de exemplu, în Alpi, există pericole obiective, dar şi acestea se pot administra. O diferenţă faţă de Carpaţi este că în Alpi se pleacă foarte devreme, când totul este îngheţat, adică în timpul nopţii, pentru a se evita căderile de pietre care survin după prânz. De multe ori, în jurul prânzului e bine or să fii într-un bivuac ferit, or să fi ieşit deja din perete. (n.r. bivuacul este un adăpost al alpiniștilor sau al turiștilor, folosit mai ales în timpul nopții)”

Teo Vlad practică alpinismul de aproape 16 ani, iar pasiunea pentru căţărat i-a apărut aşa cum îi şi place să spună „pe un drum natural, la vremea respectivă.

Îşi aminteşte că a început ca în orice altă poveste similară cu drumeţiile pe munte. Aşa spune că a cunoscut mai mulţi oameni care practicau deja alpinismul şi nu i-a luat nici lui prea mult până când i s-a dedicat.

„În ziua de astăzi, şansa să ajungi direct la alpinism este mai mare, datorită escaladei sportive şi sălilor de escaladă. Dacă te atrage să te caţeri, mergi la o sală de escaladă şi descoperi muntele în felul acesta . Pentru mine, însă, a fost invers.”

Orice ieşire la munte poate fi un antrenament

Alpinistul nostru consideră de altfel şi că orice ieşire la munte poate fi privită ca un antrenament.

„Orice munte are farmecul lui şi are obiective suficient de importante pentru un alpinist. Urcatul pe vârf ar putea presupune uneori şi o abatere de la parcursul normal, pentru că adesea retragerile nu sunt pe acolo pe unde ai urcat. Este ca atunci când mergem la căţărat în cel mai mare perete din România – în Peretele Văii Albe. Peretele Văii Albe se termină în Platoul Bucegilor fără a ajunge însă pe niciun vârf. De acolo ar trebui mers considerabil pe picioare ca să se ajungă în Caraiman, să zicem!”

Pe de altă parte, Teo Vlad recunoaşte că pasiunea pentru alpinism este una foarte scumpă, din două motive – banii cheltuiţi şi timpul consumat.

„Aşa cum ştim cu toţii timpul este un capital neregenerabil, dar facem sacrificii – şi noi şi ceilalţi de lângă noi – pentru asta!”

Cunoscându-l pe Teo Vlad şi vorbind mai mult cu el despre expediţiile sale, am înţeles însă, că evantaiul de sentimente care te cuprind în timpul escaladei este pe cât de legitim, pe atât de surpinzător pentru noi, ceilalţi, care nu o practicăm.

De exemplu, cucerirea vârfului presupune în egală măsură bucurie, plăcere, împlinire şi poate chiar un sâmbure de fericire, dar şi o uşoară reţinere, până la prudenţă şi oarecare teamă, pentru că urmează coborârea.

Povestea nu se termină decât când ajungi teafăr la bază

Deşi părea generală este că urcuşul este cel mai dificil, ar trebui să ştiţi că şi coborâtul îşi are propriile sale riscuri, uneori chiar mai mari.

Partea sa pozitivă, însă, este aceea a cunoaşterii traseului.

De altfel, medicii susţin că eventualele probleme de sănătatea pot apărea de-o potrivă la ascensiune şi la coborâre, pentru că amândouă presupun acomodarea cu valori diferite ale presiunii atmosferice.

Dacă în drumul spre vârf, pot apărea himere din cauza lipsei de oxigen, la întoarcere, incidenţa lor este de asemenea mare, din cauza creşterii cantităţii de oxigen disponibile şi folosite brusc – dacă vreţi, simptomul este similar stării de euforie şi el foarte periculos.

Înafara acestor riscuri, există şi posibilitatea, creşterii neatenţiei, pe fond de oboseală sau reducere a concentraţiei cauzate de sentimentele de dor şi nerăbdare de-a ajunge acasă.

„Satisfacia şi bucuria se aştern uşor, uşor, cam după ce ai ajuns la baza muntelui, pentru că tot timpul apare problema retragerii , iar pe retragere trebuie să fii foarte atent. Povestea nu s-a terminat decât când ai ajuns teafăr la bază”, mai spune Teo Vlad.

Un cuvânt mereu la îndemână ... „sus”

Zâmbeşte când îl întreb câte vârfuri şi-a propus să atingă în viaţa lui şi îmi mărturiseşte că nu şi-a dorit niciodată să colecţioneze, ci mai curând să se caţăre cât mai mult timp posibil.

„Contează foarte mult să urci o rută pe unde nu a mai fost nimeni. Asta se numeşte premieră şi este o performanţă deosebită, cu atât mai importantă cu cât dificutatea tehnică a traseului este mai mare- elementul primordial al alpinismului... Şi tot timpul mă gândesc, chiar şi când sunt înafară, că alpinismul românesc chiar dacă mai are paşi mulţi de făcut pentru a ajunge la cel practicat în ţările vestice, este şi el pe acolo şi joacă pe terenul care contează.

E greu de spus unde se află alpinismul românesc, dar pot să vă spun că în ultimii ani se dezvoltă destul de puternic, adică se parcurg traseele clasice din Alpi care au fost nişte pietre de încercare din anii ʼ30 până în anii ʼ50, dar mai mult decât atât, alpiniştii români deschid acum şi rute noi... în Himalaya, de exemplu, sau în zone exotice, precum Madagascar .

Consider că lucrurile astea sunt importante, pentru că nu mai suntem la stadiul la care să ne bucurăm că pur şi simplu am ieşit din ţară şi am reuşit să atingem un vârf care s-a urcat acum 200 de ani. Ca idee, prima dată s-a ajuns pe Mont Blanc înainte de 1800, iar românii au ajuns acolo vreo sută de ani mai târziu. La destulă vreme după 1990, încă era o realizare că poţi să urci pe Mont Blanc.”

Audio: Ascultaţi şi în format audio un interviu cu alpinistul Teo Vlad despre pasiunea sa pentru ascensiune şi despre un cuvânt mereu la îndemâna lui ... „sus”