Vindecat – salvat – mântuit

Vindex-ul, aşa cum apare în Legea celor XII Table (Codul de legi al vechilor romani) putea fi o rudă, un prieten sau un apropiat al cuiva acuzat de a fi încălcat legea.

În Roma arhaică, de obicei, acuzaţii/pârâţii erau ţăranii ce se îndatorau ca să-şi poată lucra ogorul.

Dacă se întâmpla, şi se întâmpla adeseori, din cauza vreunei recolte proaste, să nu mai poată restitui împrumutul, creditorii se adresau unui tribunal care avea obligaţia să organizeze un proces.

De regulă, dacă pământul lor valora cât împrumutul, îl pierdeau în contul datoriei, dar dacă nu, deveneau sclavi.

În cazul în care, pe durata procesului, cereau o amânare, vindex-ul depunea o sumă de bani/un venum, o garanţie, şi rostea în faţa pretorului o formulă sacră/un jurământ că, dacă va fi nevoie, avea să-i plătească el, eventual dublu, datoriile.

În alte situaţii se angaja, depunând o garanţie, să răscumpere el daunele pricinuite de un reclamat.

Vindex-ul - “salvatorul” datornicilor şi al “candidaţilor la sclavie” - îi elibera la modul propriu din lanţuri, într-o ceremonie sacră.

Rostea formula: in libertatem (te) vindico,adică “te eliberez, îţi redau libertatea”.

Tradiţia a făcut din el un apărător al nevoiaşilor şi al năpăstuiţilor, un ocrotitor al celor persecutaţi, pe care îi lua în paza lui şi sub protecţia lui, un eliberator de sclavi şi un salvator al celor aflaţi în primejdie de a-şi pierde drepturile sau viaţa.

Asemenea goel-ului din Psalmii Vechiului Testament.

Dar şi un răzbunător.

În latina creştină Vindex a devenit un atribut al lui Dumnezeu. Lexicografii îl citează din scrierile Sf. Paulin (din anul 409 episcop de Nola/sudul Italiei), unde apare cu sensul de (Răs)plătitor.

Vindicare s-a moştenit în limbile surori românei numai cu sensurile negative, ca verbul prin excelelnţă al răzbunării şi al revendicării: sp.: vindicar, vengar, reivindicar; cat.: venjar; port.: vindicar, vingar; it.: vendicare, vengire; fr.: venger, revendiquer; prov.: vengar, venjar.

Ca să nu mai vorbim de vendetta (din lat. vindicta = pedeapsă, răzbunare, un derivat din vindico), răzbunarea sângeroasă a italienilor şi a corsicanilor care a devenit un simbol internaţional al urii neîmpăcate.

În ceea ce-l priveşte pe “a revendica”, el provine din sintagma latină: “rei vindicare”, care s-ar traduce prin “a reclama lucrul în cauză”.

A se răzbuna în româna veche avea înţelesul de: “a îndrepta o situaţie, a o readuce la starea cea bună de dinainte”, a îm-buna/îmbunătăţi, din nou, lucrurile.

Răs- este o particulă slavă care înseamnă, printre altele, “din nou”.

Flavius Sosipater Charisius a fost un ilustru gramatic latin (şi prefect al Romei) care a trăit în secolul al IV-lea în timpul împăratului Honorius.

Iată ce scrie el în celebra-i Ars Grammatica:

“… sunt quaedam uerba quae, ex se, trium generum communia nomina creant:… uindico uindicator et uindicatrix et uindex”.

“ Sunt unele verbe care crează din ele substantive comune de cele trei genuri, cum este, de ex., vindico, care a creat: uindicator, uindicatrix (fem.) şi uindex.

Bulgarii s-au creştinat în 864. A fost o întâmplare că nu Papa, ci Patriarhul de Constantinopol i-a “asitat”, fiindcă Papa şi regii apuseni l-au refuzat pe Boris I, regele lor când le-a cerut creştinarea.

Aceeaşi întâmplare a făcut ca slavona (slava bisericească) să fie ridicată, din motive poltice, la rangul de limbă de cult, alături de latină şi greacă.

Din motive politice, pentru că, încă din anul 679, slavo-bulgarii aveau un stat puternic la sudul Dunării, un stat ce tindea să domine politica regională.

O altă întâmplare a făcut ca ucenicii fraţilor greco-slavi Chiril şi Metodiu (întemeietorii Bisericii bulgare, primii care au tradus Noul Testament şi Psalmii din greacă în slavă), refugiaţi din Moravia şi Panonia în Bulgaria, să aducă cu ei un verb de largă circulaţie în maghiara veche, precatolică: menteni … a mântui.

Menteni a intrat definitiv în română sub o formă slavizată (mentovati sau mantovati), odată cu slavona, aşadar pe cale cultă.

Interesant este faptul că nici menteni şi nici Mentö nu mai există în dicţionarele limbilor slave moderne şi nici în traducerile slave, moderne, ale Bibliei. Nu mai sunt în uz !

În rusă şi bulgară Sotir, apelativul lui Iisus Cristos în Noul Testament (în greacă Σωτήρ înseamnă Mântuitor) s-a tradus cu Spasitel (Спаситель/rusă şi Спасител/ bulg.) de la verbul spasati, a (se) salva/a scăpa de ... care a intrat şi în română ca a (i)spăşi. Iar în Biblia maghiară modernă, Mântuitor s-a tradus cu Megtartó, Atotţiitorul, (traducerea lui Pantokrator, Παντοκράτωρ) de la verbul megtart.

Megtart este un compus cu nuanţă intensivă a lui tart şi înseamnă: a ţine (pentru sine), a păstra, a reţine, a menţine, a susţine, a sprijini; dar, mai ales sensurile sale teologice sunt: a pronia şi a veghea asupra lumii.

Există două verbe mai importante: a (se) lecui şi a (se) tămădui.

1. A (se) lecui s-a format chiar în română din leac, la origine un cuvânt vechi germanic: *liko = corp, trup, chip, înfăţişare, formă (plăcută, aspectuoasă, atrăgătoare).

În gotică el a devenit leik şi a dat naştere lui:

- le(i)keis, medicul, adică cel ce se îngrijeşte de plăcuta înfăţişare a trupului şi de buna lui formă, în întregimea lui, cel care se îngrijeşte să arate bine, şi ...

- le(i)kinon, a vindeca, a însănătoşi

În toate limbile germanice liko/leik a creat verbul leikan = a plăcea, a fi plăcut, a fi dorit şi a-i plăcea să ..., al cărui sens primar pare să fi fost: a fi asemenea cu, a fi cum se cuvine, cum trebuie, potrivit ... (vezi like din engleză).

Leac a ajuns la noi nu din vreo limbă germanică, ci din slavul leku (a se vedea şi verbul slav lecovati, a (se) însănătoşi) şi înseamnă, ca şi în slavă: medicament, remediu, poţiune tămăduitoare, un mijloc de a readuce frumuseţea în trup şi de a readuce trupul într-o stare dezirabilă, de dorit, cum i-ar plăcea stăpânului său şi potivită cu scopul său.

Nu întâmplător românii spun buruieni de leac şi leacuri de dragoste.

Este, poate, o amintire a seducţiei pe care o are un trup sănătos, puternic, liber să se mişte în voie, stăpân pe sine, dar şi un chip frumos, luminat, radiind de bucuria de a fi sănătos şi întreg şi ... asemenea Creatorului său.

La modul subtil, a se lecui ar putea fi înţeles ca: a-ţi recupera frumuseţea, dar şi asemănarea cu modelul divin (chipul lui Dumnezeu).

2. A (se) tămădui este un verb venit din maghiară - támad, támadni - şi semnifică: a veni, a se porni, a se ridica, a se scula (din pat), a se răscula, a se răzvrăti, a se dezlănţui, a se isca, a se năpusti asupra şi a ataca, a agresa.

Înţelesul secundar de a se vindeca provine din imaginea sugestivă a cuiva care se ridică, se scoală din morţi sau din boală/ din patul suferinţei.

Românii l-au înnobilat şi pe el, aşa cum au făcut şi cu vindicare.

Dintr-un verb al agesiunii şi al răzvrătirii l-au transformat într-un verb al învierii:

te tămăduieşti = te scoli din morţi, înviezi, te întorci la viaţă.

La fel, nu întâmplător se spune Izvorul Tămăduirii. Strămoşilor noştri le aducea aminte de apa vieţii şi de... înviere.