Spațiul european și cel ... paraeuropean

Viktor Orban, adică „micul Putin” cum este numit, uneori, în presa internaţională, dar şi în unele cancelarii occidentale, liderul de la Budapesta, nu se bucură şi nici nu se va bucura vreodată de simpatie europeană sau internaţională.

Declaraţile, ideile şi gesturile sale manifestate public surprind şi şochează: au, uneori, o duritate consternantă, total lipsită de acea catifelare pe care o cere uzanţa politico-diplomatică în relaţiile interstatale, măcar în cele europene-comunitare.

Şi totuşi, nu se poate să nu vedem cât de mult s-au „ORBANIZAT” reacţiile şi atitudinile europene în contextul acutizării crizei refugiaţilor originari din Orientul Mijlociu sau din Africa de Nord, care fug de război şi sărăcie spre o Europă „de aur”.

Visul european al acestor refugiaţi se izbeşte, de acum, de garduri înalte de sârmă ghimpată şi lamelată, de efective serioase de poliţie şi armată, la punctele de control, de patrule motorizate, de sesizoare de prezenţă şi de câini, în spatele gardurilor, precum şi de legi care autorizează folosirea forţei, a gazelor lacrimogene şi a muniţiei neletale împotriva posibililor intruşi.

Incendierea centrelor de adăpostire a refugiaţilor a devenit o practică destul de frecventă : în Germania s-au înregistrat multe sute de cazuri.

Este un indiciu că, la nivelul unor europeni de rând, orbanizarea este depăşită, lăsând loc unei radicalizări extremiste, adică terorii.

Nu Europa a creat crize sau conflicte în Orient, în Africa de Nord sau în zona ei sahariană! Nu Europa a îngrămădit arme sau sărăcie în aceste zone!

Cu toate acestea, Europa este chemată să rezolve consecinţele acestor calamităţi, să suporte costurile lor indirecte, dar enorme. Ne referim, în special, la deplasările de populaţie în ţările din imediata vecinătate, Liban, Turcia, Iordania, şi, desigur, la toată ruta europeană, din Grecia, Italia şi Spania….. până în Germania şi Suedia.

Au existat încercări timide de a implica America în preluarea măcar a unei părţi din aceste sarcini - care, din 2015, apasă foarte greu asupra Europei - prin intermediul NATO.

Reacţia structurilor transatlantice a fost promptă : militarii nu-şi asumă în vreun fel controlul fluxurilor migratorii ! Nu este sarcina lor !

Rusia, la rândul ei, nu vrea să audă despre aşa ceva. Strădania Moscovei este să distrugă orice urmă de rezistenţă prooccidentală în Siria, dar, mai ales, să eternizeze dependenţa Damascului de prezenţa militară rusă.

Dacă am fi prin deceniile 6 sau 7 ale secolului trecut, Siria ar fi adoptat idealurile marxist-leniniste, s-ar fi declarat stat comunist, şi ar fi cerut să adere la CAER!

Refugiaţi sirieni, irakieni sau afgani în Siberia ? Nu s-au înregistrat cereri în acest sens !

Interesantă este reacţia Marii Britanii la problemele arzătoare ale Europei : brexit !

Întrucât limba străină pe care o vorbesc refugiaţii este engleza, logic este să existe teama, în Albion, că, până la urmă, ei vor căuta să ajungă în insulele britanice. Măcar ca o etapă utilă într-un eventual Plan B : visul american !

Şi cum s-ar putea face faţă unei asemenea perspective? Mărind, într-un fel, distanţa faţă de continent ! Ori, cum Canalul Mânecii nu se poate lărgi, rămâne posibilitatea ruperii de structurile europene, din cauza… „muncitorilor comunitari”, adică a polonezilor, românilor, bulgarilor…

Anglia are milioane de imigranţi din fostele ei colonii de care nu s-a temut să-i primească, şi se teme, acum, de est-europenii care ar plăti cotizaţii şi ar solicita asistenţă socială şi medicală din partea statului britanic. Nu se teme de consecinţele catastrofale pe care le-ar suferi economia britanică sau de problema imensă pe care ar avea-o cu cele două milioane de britanici care, la rândul lor, lucrează prin ţările europene comunitare, în cazul în care, brexit-ul într-adevăr s-ar produce ?

Statutul special pe care îl pretinde Marea Britanie este menit, în realitate, să o ferească de marea problemă a refugiaţilor.

***

O cale spre re-solidarizarea Europei o reprezintă, în mod paradoxal, definirea unei politici externe comunitare mai coerente, mai unitare şi mai active.

Proiectele comune sunt cele care unesc.
Are Europa o strategie de politică externă ? Şi-a definit vreun spaţiu extraeuropean de interes major ?

S-a străduit mai mult să se privească pe ea însăşi ca pe un club select, chiar exclusivist, eventual cu mai multe viteze, în cazurile în care a renunţat (parţial !) la exclusivism. Această introspecţie obsesivă a împiedicat-o să se uite şi în afara „casei comune europene, dar cu camere separate”, şi să vadă realităţi şi evoluţii care, peste timp, aveau să îi creeze mari probleme.

Nu a avut curajul să privească nici măcar spaţiul european de care dispunea, cum să-şi mai și asume, prompt şi responsabil, un spaţiu util paraeuropean ! Acum vedem care este preţul !

Populaţia europeană este mai numeroasă şi cu un potential de inteligenţă mai mare decât cel existent în America de Nord. Şi totuşi, suntem, economic şi tehnologic, în urma Americii.

Criza din Siria este întreţinută şi agravată în mod artificial, chiar şi acum când se vede cât de mult şi cât de direct se revarsă consecinţele ei asupra europenilor și în ce măsură a ajuns să ruineze Europa.

Continuarea războiului este un indiciu clar că statele străine implicate în conflict nu doresc rezolvarea grabnică a problemei.

Prima condiţie a soluţionării crizei este încetarea definitivă a luptelor. Orice minte raţională şi-ar dori, în primul rând, pacea.

Oare, într-adevăr nu se cunosc sursele materiale şi cele mai puţin materiale pentru a acţiona eficient împotriva jihadismului şi a statului islamic ? Oare, chiar nu se cunosc şi nu se pot înlătura cauzele care au transformat, în unele regiuni, islamul în islamism, adică într-o falsă şi extrem de nocivă doctrină politică ?

Toate relele pornesc de la nedreptate ! Şi, dintre toate nedreptăţile, cea mai rea este subdezvoltarea, sărăcia ! Mai sunt, desigur, şi altele. Este suficient să vrem şi să avem curajul să le recunoaştem, dar, mai ales să le rezolvăm.

Unde există dreptate, bunăstare şi abundenţă nimeni nu doreşte război.

Europa ar trebui, într-o primă urgenţă, să solicite forurilor şi organizaţiilor internaţionale, dar şi unor capitale importante să acţioneze, în aşa fel, încât, să nu agraveze focarele, fluxurile şi cascadele de criză. Continuarea bombardamentelor, de pildă,

în Siria, nu va face decât să mărească şi să intensifice deplasările de populaţii spre Europa. Ori, uman şi raţional este ca situaţia să se stabilizeze , iar, fenomenul deplasărilor să se inverseze, refugiaţii să revină în ţara lor de origine.

De asemenea, Europa trebuie să-şi elaboreze o strategie pentru a crea o zonă de dezvoltare şi bunăstare, într-o fază iniţială, pe celălalt mal al Mediteranei, iar, ulterior, mai adânc în continentul african şi în Orientul Mijlociu.

Turcia, Israelul şi Marocul vor putea constitui serioase puncte de sprijin în această acţiune de asumare a unui spaţiu paraeuropean. Adică, din afara Europei, dar, în strânsă legătură cu continentul nostru.

Să menţionăm, în încheiere, că dinspre Africa există riscul să se extindă şi fenomenul deşertificării. Pentru a-i face faţă, există proiectul împăduririi unei ample zone din sudul Spaniei şi Franţei, şi care, desigur, va fi preluat de toate ţările mediteraneene, europene, africane şi asiatice.