Revoluţii Online

Internetul reprezintă în ţări cu regimuri autoritate spaţiul public real. Un spaţiu public online îngrădit de multe ori, dar singurul care are loc pentru manifestări de dizidenţă. În cazul Tunisiei, unii, analiştii occidentali s-au grăbit să declare, aşa cum a propus de exemplu Foreign Policy, "revoluţia wikileaks” pornind de la premisa că informaţiile privind corupţia familiei prezidenţiale cuprinse în corespondenţa diplomatică americană, au declanşat revoltele.

Dar, ceea ce acum toată lumea numeşte "revoluţie” a fost explozia nemulţumirilor, în special economice, adunate în timp. Dezvăluirile wikileaks cu siguranţă au inflamat şi mai mult situaţia, dar cu sau fără wikileaks, tunisienii oricum ar fi ieşit în stradă.

Revoluţie pe Facebook

Internetul a avut însă un rol esenţial pentru organizarea protestelor. Internetul nu a fost doar portavocea prin care lumea a aflat despre ce se întâmpla, într-o ţară în care presa era strict controlată, internetul a fost spaţiul care acum alimentează continuu revoltele. Un rol special îl au reţelele de socializare, aşa cum s-a întâmplat şi în Iran în 2009.

Aproximativ 18% dintre tunisieni au conturi pe Facebook, care a scăpat neblocat de autorităţi, aşa că wall-urile s-au transformat în adevărate jurnale de proteste, cu fotografii şi chemări în stradă, cu date exacte privind locul de adunare şi ora. Acelaşi lucru, a fost şi este încă valabil pentru Twitter iar YouTube a devenit un fel de televiziune care difuzează non stop imagini din Tunisia, videoclipuri, compilaţii cu proteste. Pe internet revoluţia este în plină desfăşurare iar deocamdată nu au apărut semne de oboseală. Mai mult, tunisienii au grijă să posteze comentarii legate de fiecare mişcare făcută de politicieni în vidul lăsat în urmă de preşedintele fugar.

Ei au grijă să tragă semnale de alarmă în cazul în care apar semne că revoluţia lor ar fi confiscată, conştienţi că rezultatul final depinde şi de remanierea guvernului. Pe site-urile de socializare şi bloguri sunt apeluri la luciditate şi avertismente care cer curăţarea instituţiilor de politicienii care au avut sau au încă legături cu preşedintele Ben Ali şi familia acestuia. Mai mulţi bloggeri tunisieni avertizează că actualul premier Mohamed Ghannouchi, deşi se recomandă ca tehnocrat, nimeni nu ar trebui să uite că a condus guvernul în ultimii 11 ani de mandat ai preşedintelui Ben Ali, iar situaţia economică s-a agravat. Pe Facebook şi Twitter sunt postări în care tunisienii din ţară şi din străinătate avertizează că numai revoluţia nu este de ajuns: "l-am alungat pe Ben Ali dar asta nu e suficient, au mai rămas vulturi care se rotesc”.

Lumea arabă alege modelul tunisian

Comunicaţiile moderne rapide explică şi valul contagios care s-a extins în tot spaţiul arab. Cum nemulţumirile sociale şi economice sunt aceleaşi, egiptenii au fost rapid mobilizaţi de evenimentele din Tunisia. Iar în condiţiile în care internetul nu este restricţionat în Egipt, el este un mijloc de mobilizare, într-o măsură chiar mai mare decât în Tunisia. Peste 1.000 de persoane au fost arestate de când au început manifestaţiile împotriva preşedintelui Hosni Mubarak, acuzat de protestatari că după 30 de ani la putere, ţara este profund marcată de corupţie, şomaj şi sărăcie. Opoziţia a postat pe bloguri şi site-uri de socializare imagini foto şi video cu violenţele de stradă, cu morţi şi răniţi. Mişcarea "6 aprilie", o organizaţie care se declară prodemocratică şi care s-a aflat la originea protestelor folosind Facebook, le cere egiptenilor prin mesaje pe telefoanele mobile şi pe internet să nu se sperie de reacţia forţelor de ordine şi să continue protestele.

Mişcarea este activă pe Facebook încă din 2008, cu apeluri la grevă. Mai mulţi egipteni din străinătate se arată încurajaţi de întoarcerea în ţară a lui Mohamed ElBaradei, fost director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi laureat al premiului Nobel pentru Pace în 2005 – "ElBaradei va fi alături de oameni pe străzi”. Declaraţiile lui ElBaradei făcute la sosirea în Egipt au fost preluate pe bloguri şi pe forumuri iar egiptenii se arată încrezători că laureatul premiului Nobel, cu un capital mare de imagine în străinătate, va asigura, ca şef al unui guvern provizoriu, tranziţia spre democraţie.

Tot prin internet s-au organizat şi studenţii şi activiştii din Yemen, care au reuşit să adune mii de persoane la manifestaţii, joi, în capitala Sanaa, cu apelul "Saleh, urmează exemplu lui Ben Ali. La fel ca preşedintele tunisian, cel yemenit a confiscat puterea, de 32 de ani, iar ţara sufocată de sărăcie şi şomaj a devenit un spaţiu prielnic pentru celule teroriste Al Qaeda. Revoluţia din Tunisia i-a inspirat pe blogerii arabi din tot Orientul Mijlociu care postează: "tunisienii au dovedit că este posibil ca un dictator arab să fie înlăturat”, "nu am crezut să văd vreodată aşa ceva într-o ţară arabă”, "asistăm la schimbarea istoriei”.

Pandemie online

După ce protestele tunisienilor au avut ca efect fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, site-urile de socializare şi blogurile din Asia Centrală s-au contaminat de spiritul revoluţionar. Oamenii au început să găsească asemănări între situaţia din Tunisia şi cea din ţările lor, să debordeze de speranţă că modelul tunisian poate fi aplicat şi în alte părţi.

În fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz, foştii secretari generali comunişti deveniţi preşedinţi sau urmaşii lor, sunt asemănaţi cu tunisianul Ben Ali, iar concluzia este că aşa cum el a fost determinat să plece, acelaşi lucru se poate întâmpla în ţările lor. Reţelele de socializare sau forumurile unor publicaţii străine pentru Azerbaijan sunt pline de mesaje de genul "Suntem în aceeaşi situaţie ca tunisienii”. În Turkmenistan, preşedintele Gurbanguli Berdimuhammedov urmează linia predecesorului său Turkmenbashi. Internetul funcţionează, dar la preţuri restrictive pentru cei fără dare de mână. Însă reţelele de socializare par a fi devenit duşmanii personali ai preşedintelui.

Pe măsură ce apar, ele sunt interzise şi blocate pe motiv că "provoacă dependenţă de internet şi răspândesc pornografia infantilă”. Şi totuşi, pe internet din Turkmenistan, modelul tunisian face să apară mesaje de genul "ce au făcut tunisienii putem face şi noi în Turkmenistan” sau "dacă liderii noştri nu vor să păţească ce a păţit Ben Ali, să ne îmbunătăţească situaţia economică”.

În Tajikistan, considerată cea mai democratică ţară din Asia Centrală, îşi găsesc loc mesaje de la refugiaţi din alte state foste sovietice: "ce au făcut tunisienii arată clar că nimeni nu poate rămâne la putere la nesfârşit”, "oare care este următorul dictator care îşi va pierde scaunul?”. În Kîrgîstan internetul este plin de apeluri la revoltă: "Trezeşte-te Asia Centrală!”. Refugiaţii uzbeci nu se sfiesc să îl ameninţe pe liderul Islam Karimov, faimos pentru cruzimea cu care înlătură orice opoziţie: ”Cu ajutorul lui Dumnezeu, dictatorul Karimov care conduce ilegal şi despotic va sfârşi ca preşedintele tunisian, va veni ziua în care va plăti pentru ce a făcut poporului uzbec”. Nici intangibilul Nazarbaiev nu a scăpat de ameninţări pe forumuri şi bloguri, în Kazahstan, considerată cea mai dezvoltată ţară din Asia Centrală, o ţară al cărui lider este curtat de marile puteri ale lumii pentru petrolul şi gazele din subsolul kazah. "Aşa cum s-a dovedit că preşedintele Tunisiei nu era invincibil, şi Nazarbaiev poate avea aceeaşi soartă”.

Legea ".com”

Şi iranienii urmăresc pe internet evenimentele din Tunisia, iar mulţi dintre ei, după cum mi-a scris Soheila, speră că revoluţia tunisienilor nu va avea aceeaşi soartă ca mişcările de stradă ale iranienilor, după alegerile prezidenţiale din vara lui 2009. În Iran, internetul este calea aleasă de toată lumea, de la preşedintele Mahmud Ahmadinejad, care are un blog, la liderul suprem ayatollahul Khamenei, la miliţiile islamice revoluţionare, până la dizidenţi. Tot pe site-urile ori blog-urile pro-reformiste circulă muzică rap şi rock cu mesaje pro-democratice şi mai ales anti regim. Versurile de multe ori cuprind jigniri dure la adresa preşedintelui Ahmadinejad. Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2009 în Iran, s-a desfăşuat nu numai pe străzi, la mitinguri şi la televizor.

Ea a invadat blogurile iraniene, site-urile de socializare ca Twitter, Facebook sau MySpace şi telefoanele mobile. Reformiştii trimiteau pe mailuri şi mobile mesaje de genul “Votează pentru Mussavi şi trimite acest text altor 10 persoane altfel vei avea coşmaruri”. Nici suporterii lui Ahmadinejad nu s-au lăsat mai prejos: “Iranienii îl iubesc pe Ahmadinejad pentru că le protejează demnitatea”, “Votaţi pentru curajosul nostru preşedinte ca să construim un Iran mai puternic”. Potrivit statisticilor de la companiile iraniene de telefonie mobilă, în Iran sunt peste 45 de milioane de utilizatori, de aceea lupta electorală s-a dus şi pe mobile.

Circulau glume, mai ales la adresa conservatorilor şi a preşedintelui, în sms-uri de genul “Între rău şi mai rău alegem prima variantă şi mergem să votăm”, sau “ Nu schimbi şoferul maşinii pe cale să cadă în prăpastie” semnat Mahmud Ahmadinejad. N-au lipsit injuriile de genul “Comisia electorală a anunţat că dacă scrii pe buletinul de vot “fascist”, “prost” sau “trădător”, votul va fi considerat pentru Ahmadinejad”, ori “Iată de ce trebuie să votaţi cu Mussavi – nu are prieteni în America Latină, nimeni nu a plecat de la conferinţele internaţionale când el a făcut remarci anti-americane, nu şi-a pus prietenii în funcţii de stat” sau “Votaţi-l pe Mussavi pentru că e mai bătrân decât Ahmadinejad şi nu trebuie să îl suportăm prea multă vreme”.

Internetul sufocat

În vara lui 2009, în Iran, reţelele de socializare şi telefoanele mobile s-au transformat din instrumente de campanie electorală în instrumente de mobilizare pe străzi, după ce a fost clar că preşedintele Ahmadinejad a câştigat un al doilea mandat. Facebook, Twitter, YouTube, şi blogurile iraniene erau pline de chemări la mişcări de stradă. Au existat apeluri curajoase nu doar pentru înlăturarea lui Ahmadinejad ci şi a liderului suprem ayatollahul Khamenei, lucru nemaiîntâlnit până atunci şi chiar negarea în întregime a regimului de republică islamică.

Reacţia autorităţilor nu a întârziat să apară. Primul pas – anularea vizelor jurnaliştilor străini. Apoi, în timp ce pe străzi, miliţiile islamice împrăştiau mulţimile, specialiştii ministerului comunicaţiilor şi nformaţiilor blocau reţelele de socializare, blogurile reformiste şi chiar accesul cu totul la internet. La fel telefoanele mobile care deveneau simple accesorii, iar dacă după lungi insistenţe convorbirile interne mai erau posibile, cele externe erau de domeniul fanteziei.

Paradoxal yahoo messenger funcţiona, e drept greu, dar mailul nu putea fi accesat in cea mai mare parte a timpului. Hackerii iranieni pro-reformişti sau tinerii mai pricepuţi la tehnologie au fost printre puţinii care au reuşit să arunce peste graniţe, pe YouTube, videoclipuri filmate cu telefoane mobile de la revoltele de stradă, imagini cu tomberoane arzând şi baricade în piaţa Revoluţiei din Teheran.

Faţa întunecată a internetului

Dar internetul este un spaţiu al libertăţii în care se manifestă nu doar dizidenţi sau mişcări de opoziţie la regimuri totalitare ci şi organizaţii radicale teroriste. Aproape toate mişcările islamice radicale au un propriul site. Acolo apar cele mai importante comunicate, acolo sunt postate clipuri de la antrenamente, bine editate şi cu absolut necesarele imnuri de îmbărbătare, acolo sunt prezentate imagini-exemplu cu "duşmani” ucişi.

Tot pe internet se desfăşoară lupta ideologică între diverşi teologi, care susţin varii interpretări ale Coranului şi justificări pentru jihad. Internetul este scena de PR a islamului radical şi a celui moderat deopotrivă. Aproape toate mişcările considerate teroriste dau dovadă de o adaptabilitate uimitoare la noua eră a comunicaţiilor.

Khomeini, deschizător de drumuri

Înainte de internet, începutul s-a făcut în secolul trecut, când, de exemplu, revoluţia islamică din Iran a fost posibilă datorită cărţilor, pamfletelor tipărite şi casetelor cu mesaje înregistrate ale fostului ayatollah Khomeini, casete care circulau ilegal şi de neoprit pe tot teritoriul Iranului, în vremea monarhiei, şi care au montat şi mobilizat populaţia pentru a răsturna în final regimul dictatorial al şahului Pahlavi.

Frăţia Musulmană şi-a răspândit mesajul în tot Orientul Mijlociu, Pakistan şi Asia de Sud, tot cu ajutorul casetelor audio, pe lângă trimiterea de misionari şi clasicele mesaje incluse în slujbele musulmane de vineri. Liderul palestinian, Yasser Arafat, ştia să-şi facă imagine, era considerat un vrăjitor media şi nu rata nici o ocazie să dea legitimitate mesajului său, apărând alături de şefi de stat, ori participând la ceremonii la care era ridicat drapelul palestinian, paradoxal, fără ca statul palestinian în sine să existe.

PR-iştii de la Hezbollah

Poate că nici o altă organizaţie similară nu utilizează mai bine publicitatea şi comunicarea media, cum o face Hezbollah. Mişcarea şiita libaneză are, poate, cel mai puternic birou de presa din Orientul Mijlociu, cu un număr record de purtători de cuvânt, cu studii la cele mai bune universităţi americane şi europene.

PR-iştii Hezbollah au chiar specializări, pe chestiuni interne, sociale, economice, pe relaţia cu partidele politice libaneze, şi sunt împărţiţi pe departamente, ca cel aşa-numit de "relaţii internaţionale" la care sunt trimişi de cele mai multe ori jurnaliştii străini, ca să primească, un vraf de pliante, fotografii şi imagini video puse pe CD-uri şi DVD-uri, plus varianta ideologică a Hezbollah pentru viitorul Libanului şi Orientului Mijlociu.

Mişcarea şiită a înţeles foarte bine ce putere au media şi internetul. De aceea are propriul post de radio, un post de televiziune numit Al Manar şi propriul ziar, cu site-ul aferent. Anticipând finalul conflictului cu Israelul din 2006, Hezbollah a apelat la o companie specializata de publicitate şi a pregătit din vreme o campanie publicitară.

La câteva ore după declararea încetării ostilităţilor, Libanul era invadat de panouri si bannere cu imaginea liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah şi pe care scria "Victoria Divina". Astfel, Hezbollah a reuşit să confişte rezultatul indecis al conflictului şi să-l transforme într-o victorie a sa. În timpul războiului, după fiecare bombardament, pe dărâmături apăreau panouri pe care scria "Fabricat în SUA” iar YouTube era invadat de videoclipuri cu morţi şi răniţi în urma bombardamentelor israeliene.