Republica din... Regat !

Catalonia (Cataluña - în spaniolă, Catalunya - în catalană) reprezintă, pentru Spania, o problema, pe cât de delicată, pe atât de serioasă.

La nivel european, felul în care se va rezolva acest „cui” (spaniolii spun: escollo!), va avea… reverberaţii, deoarece, pe continentul nostru, abundă asemenea probleme, care mocnesc în aşteptarea unui precedent declanşator al unui fenomen de tip domino.

Catalonia este o AUTONOMIE, aşa cum sunt landurile în Germania sau cantoanele în Elveţia, alături de celelalte autonomii spaniole. Toate au guvern propriu, buget, poliţie, şcoli şi alte instituţii menite să le asigure specificitatea şi autonomia.

În vremea dictaturii lui Franco, catalana a fost o limbă interzisă. Barcelona, capitala Cataloniei, a opus o rezistenţă atât de îndârjită forţelor franchiste, în războiul civil din 1936-1939, încât Franco a simţit nevoia să se răzbune, interzicând, practic, folosirea acestei limbi. Cine ar fi vorbit catalana în public era pasibil de privare de libertate.

După dispariţia dictatorului, în 1975, procesul legislativ-instituţional de tranziţie spre democraţie, admirabil condus de oameni deosebit de inteligenţi, în frunte cu Adolfo Suárez, s-a soldat cu crearea autonomiilor spaniole, tocmai pentru a da satisfacţie năzuinţelor regionale, în mod special, din Ţara Bascilor şi Catalonia.

În plus, timp de decenii, ministere cheie din guvernele Spaniei, cele ale apărării şi de externe, au avut ca titulari personalităţi şi specialişti catalani. Catalanii au negociat, în numele Spaniei, integrarea în structurile europene şi atlantice. Ei au fost reprezentanţii Spaniei !

Într-o fază iniţială a autonomiei, catalanii nu au vorbit de secesiune, ci de „dezvoltarea lor asimetrică”, adică, mai concret, ei erau „mai cu moţ”, în asemenea măsură, încât capitala Spaniei urma să se mute de la Madrid... la Barcelona.

Din limba năpăstuită şi interzisă, catalana a devenit limbă… unică, ba chiar au existat locuri şi situaţii în care spaniola, limba Regatului Spaniei, era interzisă !

Cine a urmărit cu atenţie Olimpiada de Vara de la Barcelona, din 1992, a putut constata că limbile admise la olimpiadă au fost: engleza, franceza şi… catalana! Spaniola nu a funcţionat ca limbă oficială a Olimpiadei, nu a existat. Tocmai se împlineau 500 de ani de la descoperirea Americii (1492), în urma căreia spaniola a devenit limba oficială a zeci de state latino-americane! Autorităţile de la Madrid, au organizat, pentru a marca evenimentul, Expoziţia de la Sevilla, cu participare internaţională, EXPO SEVILLA 92, fără vreo intenţie de a umbri (cum aveau să perceapă unii catalani!), Olimpiada de la Barcelona.

De la această amplă autonomie „asimetică”, aspiraţiile au evoluat spre… desprinderea de Spania. Fenomenul poartă diferite nume: procesul suveranist, rupturist, de independentizare, de deconexiune…(soberanista, rupturista, independentización, desconexión..).

Catalonia ar urma să devină o Republică!

Pentru a-şi atinge scopurile, elitele secesioniste catalane au pregătit un referendum sui generis, «găzduit» de nişte alegeri parlamentare: dacă la putere ajungea o majoritate a reprezentanţilor partidelor independentiste, Junts pel Sí (Împreună pentru Da!), Candidatura d'Unitat Popular, atunci, Artur Mas, preşedintele guvernului catalan (Generalitat de Catalunya) ar fi întreprins paşii necesari pentru ca, în decurs de un an şi jumătate, Catalonia să devină independentă.

Aceste alegeri au avut loc la sfârşitul anului trecut, forţele suveraniste nu au atins chiar majoritatea, iar Artur Mas nu a fost ales, din nou, în fruntea guvernului local.

S-a opus CUP (Candidatura d'Unitat Popular), care consideră că Artur Mas a crescut în umbra lui Jordi Pujol, cel care a fost de cinci ori ales să conducă Generalitat de Catalunya, un adevărat mit al catalanismului, dar care este judecat, în prezent, pentru corupţie : are foarte multe milioane de euro depuse în Andorra, micul stat din Pirinei, deoarece, timp de zeci de ani, a perceput un substanţial comision din toate tranzacţiile guvernului catalan, în beneficiul lui propriu. Şi nu se poate ca Artur Mas să nu fi ştiut aceste lucruri.

Artur Mas a făcut o manevră abilă : în urma unor negocieri cu uşile închise a reuşit să aducă în fruntea Guvernului catalan – Generalitat de Catalunya – o figura care, până acum, nu s-a aflat în prim-planul scenei politice catalane, Carles Puigdemont, primar al oraşului Girona care a anunţat că va continua planul secesionist al lui Mas.

De la Madrid, aceste evoluţii se văd ca o flagrantă încălcare a Constituţiei, care, desigur, nu permite nici un fel de secesiune: Spania este unitară! Toţi cetăţenii Spaniei sunt egali; este jignitor faptul că unii se consideră „asimetrici”, „mai cu moţ”.

Ce gândesc catalanii ? Aceştia sunt împărţiţi : domină uşor cei care nu ar dori desprinderea de Spania. Ar prefera o formulă federală, ceva şi mai multă autonomie, dar, totuşi, în interiorul Spaniei.

Să mai adăugăm că este pe cale să înflorească un adevărat „PROTOCRONISM” CATALAN!

Cervantes, Teresa de Avila, Cristóbal Colón (adică Cristofor Columb) şi alţii…ar fi fost catalani.

Numele catalan al lui Cervantes ar fi fost Joan Miquel Servent, iar Cristóbal Colón – pe care îl revendică Spania, Portugalia şi Italia, ar fi fost catalan şi ar fi pornit din nord, din Pals (Girona, aproape de graniţa cu Franţa) şi nu din Palos de la Frontera (Huelva), adică din sudul deschis spre Atlantic al Spaniei, în expediţia care a dus la descoperirea Americii.

Aceste lucruri au fost dezbătute recent, în cadrul unui Congres universitar, sprijinit de Primăria din Montblanc, Tarragona, tocmai pentru a arăta că multe nume ilustre din istoria Spaniei ar fi fost, în realitate, catalani.

Uniunea Europeană nu încurajează secesiunea. Orice desprindere spre independenţă a vreunei regiuni înseamnă ieşirea automată din UE.

Reintegrarea ar fi un proces lung şi anevoios.

Şi totuşi, nu se poate prevedea cum vor evolua năzuinţele catalanilor, care consideră că ar trăi mult mai bine dacă s-ar desprinde de Spania.

Pasul următor ar fi, fără îndoială, Ţara Bascilor!