Naşterea Domnului
Străvechiul festival al Anului Nou a devenit în tot imperiul roman, după naşterea lui Hristos, Sărbătoarea Naşterii. Cum, când şi cum? Aici aflaţi totul.
Articol de Zenaida Luca-Hac, 16 Decembrie 2012, 13:56
Numele Crăciunului
Crăciunul sau Naşterea Domnului „s-a aşezat”, după naşterea lui Iisus Hristos, la toate popoarele creştine, peste străvechea sărbătoare a solstiţiului de iarnă şi a Anului Nou, din jurul datei de 25 decembrie, când, în cele mai vechi calendare, se credea că începe anul nou.
Crăciun este un cuvânt românesc ce pare să aibă o legătură foarte strânsă cu noaptea de trecere. Unii filologi cred că vine din latinescul creatio, naştere, şi îl asociază cu Naşterea lui Iisus.
Alţii sunt de părere că vine de la numele buşteanului pe care orice familie îl ardea în vatră, în noaptea de Crăciun, noaptea de veghe dintre ani.
Cel mai probabil, însă, este un cuvânt precreştin şi preromânesc ce putea însemna: trecere, naştere, înviere sau rodnicie. Interesant este faptul că toţi vecinii noştri, slavi şi maghiari, l-au împrumutat de la noi.
Crăciun a devenit... Moş Crăciun, aşa cum, de pildă, vinerea (Ziua Venerei) a devenit, în mitologia noastră populară, Sfânta Vineri.
Românii sunt singurii europeni care numesc Crăciun sărbătoarea din 25 decembrie, adică Naşterea Domnului. Toţi ceilalţi o numesc simplu, Naştere sau Naşterea lui Hristos:
Francezii îi spun Noël (atestat pentru prima dată în scris în 1112) din latinescul natalis, „zi de naştere”, italienii îi spun Natale, tot din natalis, spaniolii, Navidad şi englezii, Nativity, din nativitas (naştere), în timp ce grecii îi spun: Hristughena (Χριστούγεννα), adică (cele legate de) Naşterea lui Hristos.
Cum şi când a devenit Naşterea lui Hristos cea de-a doua mare sărbătoare a creştinilor ?
În primii 300 de ani ai erei lui Hristos doar câteva comunităţi creştine, din diverse părţi ale imperiului roman, se adunau să sărbătorească Naşterea Domnului.
Spre deosebire de ei, însă, cei mai mulţi creştini se temeau s-o facă, ca de un păcat.
Aveau mai multe motive:
1. În Biblie, „ziua naşterii” nu era o lege, o poruncă sau o sărbătoare lăsată de Dumnezeu: evreii n-o ţineau, ba dimpotrivă, o considerau un obicei scandalos… al neamurilor.
Biblia ne spune, însă, că-şi serbau „ziua naşterii” Faraonul (Gen. 40,20) şi Irod care nu era evreu, ci idumeu (Marcu, 6,7; Matei 14 6 şi Marcu 6,21).
|
2. Cei din Roma erau dezgustaţi de aşa-numitele Natalitia, serbările scandaloase organizate în cinstea zilei de naştere a împăraţilor romani.
3. Ziua de naştere le amintea de horoscop şi de „cititul în stele” al magilor-astrologi babilonieni şi sirieni care „cuceriseră” cu ştiinţa lor secretă Roma şi Occidentul roman, magi pe care Origen îi numeşte demoni (Împotriva lui Celsus, VII).
4. Martirii şi sfinţii erau pomeniţi/cinstiţi nu de ziua naşterii, ci de cea a morţii, socotită adevărata lor zi de naştere, în care, „se năşteau din nou” în Împărăţia lui Dumnezeu.
5. Evangheliile nu spun în ce în ce zi S-a născut Iisus Hristos. Doar Evanghelia după Luca ne spune că ”În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea (…) pe când Quirinius” era guvernator în Siria.
***
În timp ce unii creştini celebrau cu aceeaşi devoţiune: Naşterea, Paştele (Patimile, Moartea şi Învierea) şi Botezului lui Iisus, alţii credeau că e un păcat să sărbătorească Naşterea.
Aceştia din urmă spuneau că celebrează Învierea, pentru că ea este centrul învăţăturii lui Iisus, şi Botezul, pentru că la Botez Se arătase Dumnezeu în Treime (de unde şi numele de Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu). Și, mai spuneau ei că Botezul este important pentru că numai prin el putea intra cineva în comunitatea creştină şi pentru că, prin taina lui, noii creştini, spălaţi de păcate, renăşteau sau trăiau o a doua naştere.
De aceea, Sfântul Irineu şi Tertulian s-au temut să înscrie Naşterea Domnului pe lista sărbătorilor Bisericii
De la Natalis Invicti la „Ziua naşterii după trup a Domnului”
O schimbare esenţială s-a petrecut în anul 330: împăratul Constantin a transformat marea sărbătoare a Soarelui Nebiruit, din 25 decembrie, în sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos. După ce, în 7 martie 321, schimbase, printr-un decret, numele primei zile a săptămânii, Dies Solis, ziua Soarelui, în Dies Domini sau Dies Dominica, ziua Domnului (de unde în româneşte Duminica) şi o declarase zi de odihnă.
O mare schimbare născută dintr-o mare idee: aceea de a uni şi de a suda vastul imperiu pe care-l conducea (pe cale să se destrame)… sub imperiul noului său Dumnezeu şi Protector, Iisus Hristos…
… folosindu-se de creştini, singura forţă ce-l putea ţine unit.
Naşterea lui Iisus a fost exact simbolul de care avea nevoie: sugera începutul unei lumi noi, care se năştea odată cu el.
De aceea, a şi ridicat, în Betleem, Bazilica Naşterii (330 – 335), ca un eikon (simbol) al noii ere.
Și de aceea devenise un ucenic al lui Iisus, care era, şi El, tot un eikon.
Noua lume a lui Constantin începea să se ivească, se pare, în acest an de graţie, 330, cu:
- o nouă capitală, Bizanţul (numit apoi Constantinopol/Oraşul lui Constantin), inaugurată în 330, pe 11 mai…
- o nouă bazilică, Sfânta Sofia (Αγία Σοφία του Θεού/Sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu, începută în 330, care trebuia să facă din Bizanţ o nouă Romă şi centrul lumii creştine… şi cu…
- Bazilica Naşterii din Betleem.
Ce a sacrificat Constantin pentru marele său vis, de fapt, visul lui Alexandru cel Mare ? Vechea-i religie şi, mai ales pe divinul său companion, Sol Invictus, pe care l-a înlocuit cu Iisus Hristos.
Până în momentul convertirii sale, Constantin, ca toţi predecesorii săi din secolul III, avea un asociat divin, zeul Soare, pe care îl slujise cu mare devotament şi ca Pontifex Maximus.
Pe reversul monedelor sale se poate citi: SOLI INVICTO COMITI adică: Însoţitorului/ Asociatului meu Soarele Nebiruit.
Papa Iuliu I, înscăunat pe tronul Sf. Petru cu trei luni înainte de moartea lui Constantin, în 337, i-a înţeles ideea şi a oficializat sărbătorirea Naşterii Domnului.
Care cădea când ? La solstiţiul de iarnă, aşa cum o ţineau şi Oamenii Răsăritului, urmaşii vechilor magi creştinaţi.
Exista şi un temei în Noul Testament: spusele lui Ioan Botezătorul.
Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor (Ev. după Ioan, 3,30-31)...
Spuse intepretate, de fapt, în maniera unui... mag din Babilon: soarele cel vechi (Ioan) şi soarele cel nou (Iisus Hristos), care îi ia locul, la ... solstiţiul de iarnă.
Solstiţiu de iarnă ce cădea la Roma... nu pe 21, ci pe... 25 decembrie, dintr-o eroare de calcul a lui Sosigene, astronomul căruia Iuliu Caesar i-a încredinţat reforma calendarului, în anul 46 înaintea erei creştine.
Din fericire, avem o mărturie extrem de preţioasă: Calendarul lui Filocalus din anul 354, unde putem citi, pe pagina dedicată martirilor, DEPOSITIO MARTIRUM:
„VIII kal. Ian. natus Christus in Betleem Iudeae“
„Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii"
Iar „Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie” înseamnă 25 decembrie.
Tot în Calendarul lui Filocalus citim, însă, pe pagina lunii decembrie:
VIII - N•INVICTI•CM•XXX
„Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie – (Ziua) Soarelui Nebiruit”/(Dies) Natalis (Solis) Invicti.
Surprinzător pentru un calendar creştin: în anul 354, ziua de 25 decembrie mai era încă dominată de Sol Invictus !
Calendarul lui Filocalus a fost adnotat în anul 449, aproape 100 de ani mai târziu, de Polemius Silvius care, în dreptul „Zilei a VIII-a, înainte de calendele lui Ianuarie”, notează:
NATALIS DOMINI CORPORALIS. SOLSTITIUM ET INITIUM HIBERNI
ZIUA NAȘTERII DUPĂ TRUP A DOMNULUI. SOLSTIȚIUL DE IARNĂ ȘI ÎNCEPUTUL IERNII
O însemnare ce indică un progres uriaş: de la „VIII kal. Ian. natus Christus in Betleem Iudeae“ (Filocalus) la „Natalis Domini corporalis” (Polemius Silvius).
Ce a urmat ?
- în 381, la Sinodul de la Constantinopol, împăratul Teodosie a decretat că este dogmă data de 25 decembrie pentru sărbătoarea Naşterii
- în 425, Teodosie al II-lea a stabilit oficial celebrarea Naşterii
- în 506, sinodul de la Agda a decretat că sărbătoarea Naşterii este obligatorie
- în 800, Carol cel Mare, Charlemagne, a fost încoronat împărat în ziua de Crăciun.
Spre sfârşitul secolului IV, marile comunităţi creştine din jumătatea orientală a imperiului au început să sărbătorească în mod obişnuit Naşterea Domnului pe 25 decembrie: Biserica din Antiohia din 375, cea din Constantinopol în 379/380 şi, din secolul următor, şi Bisericile din Alexandria şi Ierusalim.
Nu fără îndoieli şi rezerve, însă, în privinţa datei de 25 decembrie, ziua naşterii lui... Sol Invictus şi a lui Mitra ce venea după... Saturnalii, zilele lui Saturn.
Mai ales că, la început, Bisericile Orientale sărbătoreau venirea lui Iisus pe pământ pe 6 ianuarie, odată cu Botezul.
Doi au fost predicatorii care au convins spiritele... de faptul că 25 decembrie era adevărata dată de naştere a Mântuitorului: Sfântul Grigore de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sfântul Grigore de Nazianz, în omilia „La Arătarea lui Dumnezeu sau la Naşterea Mântuitorului” , pe care a rostit-o pe 25 dec. 380 la Constantinopol, a găsit o ieşire ... făcând ca Teofania şi Naşterea să fie sinonime:
„Praznicul nostru de azi, Arătarea lui Dumnezeu (Teofania) este şi praznicul Naşterii lui Hristos, fiindcă amândouă se numesc cu două nume ce înseamnă unul şi acelaşi lucru, de vreme ce prin naştere S-a arătat Dumnezeu oamenilor”.
„Τὰ δὲ νῦν Θεοφάνια, ἡ πανήγυρις͵ εἴτουν Γενέθλια• λέγεται γὰρ ἀμφότερα, δύο κειμένων προσηγοριῶν ἑνὶ πράγματι. Ἐφάνη γὰρ Θεὸς ἀνθρώποις διὰ γεννήσεως”.
Iar şase ani mai târziu, în 386, Sf. Ioan Gură de Aur în omilia „La sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos”, pe care a ţinut-o în Antiohia, spunea:
„De aici se vede limpede că Hristos S-a născut la primul recensământ. Și cel ce vrea să ştie precis când anume a avut loc acest recensământ, o poate face citind registrele din arhivele publice ale Romei. Dar, ce să facem ? Noi nu suntem la Roma.
Ascultă, dar şi nu te îndoi, pentru că noi am primit această zi de la cei învăţaţi ce cunosc bine aceste lucruri şi locuiesc la Roma. Cei de acolo sărbătoresc Naşterea de la început şi după o veche tradiţie şi ei ne-au făcut-o şi nouă cunoscută acum”.
Ὅθεν δῆλον, ὅτι κατὰ τὴν πρώτην ἀπογραφὴν ἐτέχθη. Καὶ τοῖς ἀρχαίοις τοῖς δημοσίᾳ κειμένοις κώδιξιν ἐπὶ τῆς Ῥώμης ἔξεστιν ἐντυχόντα καὶ τὸν καιρὸν τῆς ἀπογραφῆς μαθόντα, ἀκριβῶς εἰδέναι τὸν βουλόμενον. Τί οὖν πρὸς ἡμᾶς, φησὶ, τοῦτο τοὺς οὐκ ὄντας ἐκεῖ οὔτε παραγενομένους; Ἀλλ' ἄκουε, καὶ μὴ ἀπίστει, ὅτι παρὰ τῶν ἀκριβῶς ταῦτα εἰδότων,
καὶ τὴν πόλιν ἐκείνην οἰκούντων παρειλήφαμεν τὴν ἡμέραν. Οἱ γὰρ ἐκεῖ διατρίβοντες, ἄνωθεν καὶ ἐκ παλαιᾶς παραδόσεως αὐτὴν ἐπιτελοῦντες, αὐτοὶ νῦν αὐτῆς ἡμῖν τὴν γνῶσιν διεπέμψαντο.
În Europa Apuseană, sărbătoarea Naşterii s-a răspândit treptat în Irlanda (sec. V), în Anglia (sec. VII), în Germania (sec. VIII), în ţările scandinave (sec. IX) şi în ţările slave (sec. IX şi X).
Cine erau Saturn, Mitra şi Sol Invictus ?
Saturn, Soarele Nebiruit şi Mitra erau rămăşiţele vechii lumi păgâne care se încăpăţânau să rămână în mintea creştinilor alături de Iisus Hristos. Pentru că ceva îi lega.
Ce anume ? Solstiţiul de iarnă.
Puterea vechilor zei era încă mare în secolul IV, o arată Calendarul (creştin !) al lui
Filocalus din anul 354 unde, în dreptul zilei de 25 decembrie (ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie) era trecut: (Ziua) Soarelui Nebiruit”/(Dies) Natalis (Solis) Invicti.
Ca să-i alunge din minţile oamenilor şi din calendar, oamenii Bisericii au început să dea Naşterii lui Iisus o importanţă la fel de mare ca Învierii. Și, în timp, au interzis serbările celor trei divinităţi ale solstiţiului de iarnă: Saturn, Mitra şi Soarele Nebiruit.
Cine erau ei ? Patronii unor vechi misterii legate de Anul Nou.
1.Saturn şi Saturnaliile
Saturnaliile ţineau 7 zile (17-23 decembrie) şi erau, la început, zilele lui Saturn (Saturnalia, primele două zile) şi ale perechii sale, Ops (Opalia, următoarele două zile), Saturn şi Ops fiind cuplul divin al rodirii pământului.
Saturn era, la romani, zeul Timpului, al ordinii (publice), al seminţei şi bărbăţiei, al semănăturilor, al viţei de vie, al agriculturii şi al culturii/civilizaţiei.
Faptul că sub templul lui se afla Aerarium Saturni ce adăpostea visteria Romei îl arată ca pe o divinitate a belşugului, bogăţiei şi prosperităţii.
Legătura lui cu Ianus (începutul anului cel bun) şi cu Calendele lui Ianuarie (începutul anului) îl mai arată ca pe Stăpânul Timpului, cel care îl dezleagă, de fiecare dată, la solstiţiul de iarnă.
De aceea, Saturn (zeul ce se ascundea în întuneric, sub pământ) încheia anul (când întunericul domnea asupra luminii) şi Ianus îl începea (fiind un zeu al luminii renăscute).
Pe de altă parte, Saturnaliile re-creau „zilele fericite ale evul de aur” de la începutul Timpului, când toţi oamenii erau liberi şi egali.
Ce se întâmpla la Saturnalii ?
Ordinea era răsturnată: sclavii luau locul patricienilor şi patricienii luau locul sclavilor, pe care îi îmbrăcau cu hainele lor, îngăduindu-le să poarte pălărie, semnul libertăţii.
Sclavii, puşi la masă cu stăpânii, mâncau şi beau cât voiau. La fel şi plebeii care, în vremea lui Domiţian, se înghesuiau în Capitoliu, unde li se împărţea mâncare şi băutură pe săturate, turte şi dulciuri, pe care le savurau uitându-se la comicii din arenă.
Pe scurt: toată lumea se îndopa, se îmbăta, petrecea şi hohotea la glumele obscene de care geniul roman nu ducea lipsă, toate acestea în aşteptarea ... zeilor cei buni, care stătuseră ascunşi şi care urmau să vină să le aducă daruri.
O perioadă de descătuşare în care nu mai exista respect şi bună cuviinţă.
În treacăt să spunem că din Saturnalii s-a născut ... carnavalul.
Petrecerea continua apoi la serbările lui Bahus, Brumaliile (Brumalia 24/25 decembrie; bruma în latină este o prescurtare de la dies brevissima, cea mai scurtă zi a anului).
Scenă de Saturnalii, frescă din Pompei
2. Mitra şi Sol Invictus
Mitra şi Soarele Nebiruit erau sărbătoriţi în tot imperiul roman pe 25 decembrie... ziua lor de naştere.
Amândoi veneau din Răsărit, Mitra din Persia, iar Sol Invictus din Siria.
Mitra a păşit mai devreme pe pământ latin, încă din secolul I î. Hr., iar Sol Invictus în secolul III d. Hr.
Amândoi au înlocuit în calendarul roman străvechea sărbătoare a lui Ianus, Calendele lui Ianuarie (Calendae Ianuariae) ce cădea, începând din anul 153 î. Hr., pe 25 decembrie, la solstiţiul de iarnă/începutul anului nou, după ziua cea mai scurtă, „când se naşte lumina şi zilele încep să crească”. Calende care s-au mutat cu 6 zile mai târziu, pe 1 ianuarie, după reforma calendarului din anul 46 î. Hr., cerută de Iuliu Caesar (A. Marienescu).
Ziua lui Mitra şi cea a Soarelui Nebiruit cădeau tot pe 25 decembrie, întrucât amândoi erau legaţi de Anul Nou şi de re-naşterea soarelui. Și, de altfel amândoi au sfârşit prin a se confunda. O arată inscripţiile dedicate lui Mitra, descoperite în imperiul roman şi în Dacia: Soli Invicto, Mithrae (Soarelui Nebiruit, lui Mitra); Numini Invicto Soli Mithrae (Duhului Soarelui Nebiruit, lui Mitra); Deo Soli (Zeului Soare); Soli Invicto (Soarelui Nebiruit).
Amândoi, în patriile lor, erau întruchiparea unei forţei sfinte şi binecuvântate ce se luptă cu puterile întunericului, învingându-le întotdeauna, ce biruie noaptea cea mai lungă, iarna, moartea, întunericul şi răul. Iar misteriile lor erau, de fapt, legate de moarte şi înviere.
Mitra. Misteriile lui Mitra s-au născut în vechiul Iran, din credinţe străvechi despre viaţa de apoi şi despre nemurire.
Cultul lui a fost şi a rămas întotdeauna practicat numai de iniţiaţi şi numai de bărbaţi.
Confreriile mitraice s-au născut din „frăţiile” vânătorilor şi războinicilor/soldaţilor în căutarea protecţiei şi nemuririi, pe care le-au găsit la Mitra, zeul luminii cereşti şi călăuza spre viaţa preafericită din cer.
Un zeu născut/ivit dintr-o stâncă sau piatră, probabil ca scânteia ce scapără din cremene.
Un zeu adorat, la începuturi, sub forma focului sacru... ce ardea veşnic, nestins pe altarele lor.
Misteriile lor de iniţiere în tainele nemuririi se ţineau numai în grote şi peşteri-sanctuar care, putem presupune, închipuiau mormântul, locul de unde, după moarte, începea călătoria/ înălţarea sufletului până la cer şi până la zeul suprem, Ahura Mazda.
Cu timpul, frăţiile mitraice au început să fie conduse de magi, tribul de sacerdoţi în care preoţia era ereditară (la fel ca în tribului lui Levi în Israel), magi care le-au dat o înaltă teologie, mai ales din epoca lui Zoroastru.
Cine era, de fapt, Mitra ?
Mijlocitorul între lumea de sus, a luminii (unde locuia Ahura Mazda) şi cea de pe pământ (Plut. Is. 46). Zeul dreptăţii şi al adevărului şi ocrotitorul celor drepţi şi integri.
Călăuza sufletelor, cel ce le arată calea spre viaţa veşnică şi atotfericită, cel ce luptă cu demonii/oştirile întunericului, căpetenia oştirilor cereşti şi aducătorul de biruinţă: cel veşnic Nebiruit şi, de aici, protectorul soldaţilor şi cel ce îi trecea din moarte la viaţă veşnică.
Se spune despre Mitra că este „veşnic treaz, veşnic veghetor”, că „aude, vede, ştie/ cunoaşte tot”, că împrăştie întunericul şi aduce viaţa şi fericirea pe pământ, prin urmare şi belşugul, prosperitatea, bunăstarea, ca unul care apără creaţia lui Ahura Mazda şi se luptă cu potrivnicii lui şi ai oamenilor, spiritele rele.
Mitra mai este şi „ucigătorul taurului” (taurocton) sau, mai târziu, „cel ce sacrifică taurul”, probabil o reminiscenţă din vremea confreriilor de vânători.
Ziua lui de naştere era sărbătorită pe 25 decembrie, cu dansuri sacre cu măşti (mascarade), tot o rămăşiţă a unor vechi rituri de trecere la solstiţiul de iarnă.
Când a ajuns Mitra la Roma ?
În anul 67 î. Hr. exista deja în capitala imperiului roman o mică comunitate mitraică.
Cultul lui s-a dezvoltat, însă, de la sfârşitul sec. I până la sfârşitul sec. IV, când a fost interzis şi când devenise aproape religie de stat: era doar zeul oştirilor şi ocrotitorul soldaţilor.
La Roma, cultul lui Mitra a venit nu direct din Iran, ci din Babilon, oraşul ştiinţelor şi al observatoarelor astronomice, unde regii perşi, noii lui stăpâni, îşi stabiliseră capitala de vară şi unde îi instalaseră pe magii-sacerdoţi deasupra preoţimii caldeene (babiloniene). Preoţime heliolatră (slujitori ai soarelui) ce elaborase o teologie savantă, astronomico-astrologică, heliocentrică.
Și a venit „caldeizat”: ca întruchipare a Soarelui, Șamaş, regele aştrilor şi stăpânul destinelor.
Aşa se explică de ce la Roma Mitra a fost adorat şi ca Soare.
Și, de ce în inscripţii apare ca Mitra–Soarele Nebiruit/Sol Invictus, Cel Necuprins/ Indeprenhesibilis, Atotputernicul/Omnipotens şi Marele Zeu/Deus Magnus... înlocuindu-l pe Jupiter, ocrotitorul şi marele zeu al romanilor.
Și, de ce a devenit în imperiul târziu geniul protector al împăraţilor romani şi al imperiului.
Ca un „Purtător de Biruinţă”, Mitra a fost asociat cultului puterii personale a cezarilor şi mitului puterii imperiale/invincibilităţii Romei.
Pe de o parte, ca Soare, devenise simbolul regal prin excelenţă şi, pe de altă parte, ca zeu al armatelor, devenise un simbol al puterii militare supreme a împăratului, şeful armatelor imperiale.
Din aceste idei simple s-a născut heliolatria cezarilor romani care au cerut să fie veneraţi fie ca „Soare Nebiruit” fie ca „emanaţie” a lui.
Se ştie că triumful lui Mitra-Soarele Nebiruit a început atunci când împăratul Commodus (180-192) s-a iniţiat în misterele lui.
Un episod important a fost cel din anul 307, când, împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Licinus s-au întâlnit la Carnuntum, pe Dunăre, şi s-au închinat într-un sanctuar restaurat al lui Mitra, pe care l-au numit oficial „Protectorul imperiului lor” (Fautori Imperii sui).
Ultimul împărat care l-a venerat pe Mitra-Sol Invictus a fost Iulian Apostatul (331-363).
După mortea lui, adepţii zeului persan au început să fie persecutaţi şi mulţi dintre ei s-au convertit la creştinism, iar în anul 391, când creştinismul a devenit religia oficială a imperiului, împăratul Teodosie I, a interzis toate cultele păgâne, deci şi cultul lui Mitra. 
Pe Sol Invictus l-a adus la Roma împăratul Aurelian (270-275) din Siria, unde se născuse şi unde cultul Soarelui era la fel de important ca în Babilon.
Aurelian a fost fiul unei preotese (probabil o prostituată sacră/hierodulă) ce slujea într-un templu al Soarelui, Soare pe care-l numea... tatăl şi ocrotitorul său şi care a devenit… protectorul special al împăratului şi al imperiului roman.
Să mai spunem că imaginea Soarelui Nebiruit apărea pe monedele tuturor împăraţilor, de la Commodus, la Constantin cel Mare (180-337), ca simbol al puterii şi ca geniu protector.
Sol Invictus era sărbătorit tot pe 25 decembrie iar ziua lui de naştere se chema: Natalis Soli Invicti.
Desigur, şi cultul lui făcea parte din tradiţiile solstiţiului de iarnă.
Trecerea de la Soarele Nebiruit la Soarele Dreptăţii şi la Soarele Învierii, ca numire a lui Iisus Hristos, la Părinţii Bisericii, a avut loc de la sine. Pentru că în Psalmi şi în Profeţi, Soarele era deja un simbol al divinităţii (Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.-Mal. 3,20; În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. -Ps.18,6 ).
Iar, în Noul Testament, Iisus a fost numit de Ioan „Lumina Lumii” (φως του κόσμου) (Ioan 8,12).
Și totuşi, un exemplu ca cel al Sfântului Ciprian, care scria cu cea mai mare inocenţă în „Despre cum se calculează Paştele :
„O, în ce chip minunat lucrează providenţa, ca Hristos să se nască chiar în ziua în care s-a născut soarele”.
… părea un avertisment demn de luat în seamă.
De aceea, au existat voci care l-au luat în seamă.
Sfântul Ioan Gură de Aur (secolul IV), de pildă, spunea în„Despre Solstiţiu şi Echinocţiu":
„Cu toate că Domnul nostru S-a născut, în decembrie, în a 8-a zi de la calendele lui Ianuarie (25 decembrie) … ei totuşi mai numesc încă această zi Ziua în care s-a născut Soarele Nebiruit. Ce poate fi mai nebiruit decât Domnul nostru … ? O, dacă ei spun că 25 decembrie este ziua naşterii soarelui, atunci El, Hristos, este Soarele Dreptăţii".
Tertulian, în Apologetica, a trebuit să afirme că Soarele nu este Dumnezeul creştinilor, iar Augustin a denunţat eresul identificării lui Hristos cu soarele.
Și totuşi, artiştii creştini Îl reprezentau pe Hristos cu corolă de raze, în chip de Soare, lângă... carul solar:
Trebuie că n-a fost nici simplu, nici uşor pentru oamenii Bisericii să facă uitate vechile sărbători şi zeităţi ale solstiţiului de iarnă/ Anului Nou. Nici nu au reuşit până la capăt. Ele au fost „creştinate” şi au devenit „tradiţii” precreştine.
Totuşi pe 25 decembrie sărbătorim Crăciunul, adică Naşterea Domnului Iisus Hristos şi ... naşterea unui an nou.
