Logodna – cuvântul dat şi vremea cea bună

Cu timpul, el a înlocuit cuvântul din uzul localnicilor, al străromânilor. De ce oare, mai ales că vocabularul românesc al căsătoriei este moştenit din latină ?

Poate, pentru că logodna vechilor slavi era mai… impunătoare sau numele ei exprima mai bine nubilitatea.

***

Logodna - cuvântul dat

Logodnă în româneşte vine din lagodinu, un adjectiv care însemna în slava veche: cuvenit, în deplin acord/armonie/înţelegere cu, potrivit cu, favorabil, nimerit pentru, făcut tocmai pentru … şi… optim.

Iar lagodinu face parte din familia verbului lagoditi care avea următoarele sensuri:

• a conveni, a cădea de acord, a hotărî împreună cu celălalt/ceilalţi

• a negocia, a cădea la înţelegere/ învoială, a se tocmi și … a peţi

• a se potrivi sau a fi potrivit/nimerit/convenabil sau tocmai bun pentru …

Dacă ne gândim că pe lagodinu lingviştii îl traduc prin conveniens şi pe lagoditi cu convenio, convenire din latină nu putem să nu ne gândim şi la prin excelelnţă românescul cuvânt.

În străromână, conventus (= adunare) şi conventum (= acord, înţelegere, învoială), ambele născute în familia lui convenio, au dat, contopindu-se, cuvânt care are și următoarele sensuri: înţelegere, învoială, învoire, legământ, făgăduinţă, promisiune (a se vedea îţi dau cuvântul meu, mă voi ţine de cuvânt).

Putem presupune că numele pe care-l aveau străromânii pentru logodnă şi pe care l-a înlocuit lagodinu slavilor nu era altul decât… "cuvântul dat”.

Latinii numeau logodna sponsalia, adică o "promisiune solemnă” (de la verbul spondeo, spondere = a se angaja solemn; a garanta pentru cineva; a promite în căsătorie, de soţie). Dar sponsalia n-a lăsat urme în română.

Fapt este că, oricum s-ar fi spus "logodnă” în româna străveche, fie ceva apropiat de latinescul sponsalia, fie "cuvânt dat-promisiune” (traducerea lui sponsalia), numele slav a fost cel care s-a impus. Poate era mai… interesant şi mai apropiat de… ideea de nubilitate.

Logodna - vremea cea bună

Călătoria lui lagodinu începe în indoeuropeană.

Se trage dintr-un radical verbal: *ghedh-/ghodh- care însemna: a uni, a lega, a împreuna; a se uni, a avea o relaţie; a se reuni, a se aduna, a se alia/asocia/însoţi cu; a merge/ a fi/ a trăi împreună cu, a fi strâns sau intim legat de/unit cu …

În slava comună acest radical al uniunii/asocierii l-a dat pe godu, adică: timpul/sezonul/ anotimpul potrivit, cuvenit, convenabil, propice, prielnic, în armonie cu (legile firii), plăcut sau optim, adică… cel mai bun pentru. De altfel, în rusă godu înseamnă: timp, epocă şi an.

Când spuneau godu, vechii slavi înţelegeau: la timpul său, când i-a venit vremea… (în greacă îi corespunde ὥρα/ora, iar în latină hora, de unde oră în româneşte).

Pe scurt: vremea coacerii !

Pentru "îndrăgostiţii de etimologii” să spunem și că godu este rudă cu good, bun, şi cu together, împreună, din engleză.

Zestrea sau "am bătut palma”

Aşadar lagodinu-logodna putea însemna deopotrivă o "înţelegere bună” între părinţii logodnicilor, dar şi "vremea cea bună” sau "vârsta potrivită” pentru însurătoare/măritiş.

Vârsta la care tinerii sunt copţi, poamele fecioriei gata să fie culese şi pregătiţi ei înşişi să rodească.

Dacă primul sens trimite la esenţa logodnei care era, de fapt, un "târg”, un aranjament şi o învoială a capilor familiilor celor doi logodnici, celălalt, unic în slavă, trimite la perioada nubilităţii.

Şi, ca la orice "târg”, şi la logodnă se duceau negocieri pentru zestrea/dota viitoarei mirese. Părţile se tocmeau, adică se puneau de acord, se "potriveau”.

Tocmai (şi a se tocmi format în limba noastră), să spunem în treacăt, e tot un slavism la origine: tucumu, egal, asemenea, pe potrivă, în slava veche; ca să nu mai spunem că-l au şi maghiarii:tokma, acord.

Deşi logodnă este un slavism, zestre şi dotă sunt moştenite din latină.

Dotă vine chiar din termenul "tehnic” latinesc dos, dotis, dotă.

Zestre, însă, are o poveste interesantă. Provine dintr-o formulă solemnă a latinilor, formulă care (con)sfinţea/"pecetluia”/"parafa” orice jurământ, angajament, acord, promisiune de credinţă, pe scurt, orice înţelegere, tratat, alianţă sau contract.

Formula începea așa: "dextrae dextras iungentes, fidem obstrinximus…”, în traducere liberă: "ne-am dat mâna (dreaptă) şi de acum ne uneşte credinţa”.

Cu timpul, se pare, nu mai rosteau toată formula, ci doar primul cuvânt, dextrae, iar zestre din românește o arată limpede.

Dextra sau dextera (de unde neologismul dexteritate) era mâna dreaptă.

Când spuneau "dextrae !” spuneau, de fapt, "ne-am înțeles, am bătut palma”.

Din acest "dextrae !” a apărut în română zestre.

De ce mâna dreaptă ? Pentru că, la romani, ea era simbolul, prin excelenţă, al încrederii. Al protecţiei, al prieteniei şi al credinţei.De fapt, mâna în sine era la ei un simbol al acţiunii, al înfăptuirii şi, de aici, al împlinirii unui jurământ/cuvânt dat.

O veche credinţă romană spunea că în mâna dreaptă locuia Fides, Încrederea, zeiţa jurămintelor şi a contractelor.

Inelul de logodnă şi vena Amoris

Dacă numele dotei vine în română din formula solemnă/sacră de consfinţire a acordului/ contractului dintre cele două familii, inelele de logodnă pe care le schimbau între ei viitorii miri consfinţesc un legământ: acela de a-şi fi veşnic credincioşi.

Legământ (din lat. ligamentum, legătură), pentru că, pentru ei logodna era momentul în care se legau, unul faţă de celălalt, să fie uniţi toată viaţa.

La romani, simbolul acestui legământ erau cele două inele: două cercuri simple, la început din fier sau cupru, apoi din aur şi argint. Ca verighetele de azi.

De altfel, inel vine în română din annulus.

Iar annulus este diminutivul lui annus, an, care în latina veche însemna cerc şi ciclu.

În treacăt fie spus, an se trage din rădăcina i.e. * at- = a merge.

Aşadar annulus, cerculeţul, a devenit inel.

Iar inel, annulus, se înrudeşte cu două adjective latineşti care-i îmbogăţesc simbolismul :

• perennis (de unde peren, etern), adică "an de an” sau "pentru toţi anii, pururea” (per şi annus) şi
• sollemnis (de unde solemn), adică "ceva ce are loc în toţi anii” (sollus, tot, şi annus).

E uşor de înţeles de ce simbolismul lui e atât de puternic.

Inelul este un simbol care le aminteşte viitorilor miri că s-au legat, şi-au făgăduit şi şi-au dat cuvântul să fie uniţi, să se iubească, să-şi aparţină unul altuia şi să-şi fie credincioşi pe viaţă, adică… o veşnicie.

Şi, nu în ultimul rând, un semn de recunoaştere în comunitate drept viitoarea soţie sau viitorul soţ a/al cuiva. Un semn că persoana este deja "angajată”.

Nu întâmplător inelul se purta pe inelarul mâinii stângi.

Exista o veche credinţă (pe care romanii au preluat-o de la egipteni) cum că prin acest deget trece o venă numită "vena Amoris”, vena lui Amor sau vena iubirii, ce-l uneşte cu inima. De aici tradiţia ca verigheta să se poarte pe inelarul mâinii stângi.

De adăugat că inelar în română provine din (digitus) annularis, degetul inelului.

***

Merită să spunem şi câteva cuvinte despre istoria lui a făgădui.

Vine din maghiară: fogad, fogadni, unde înseamnă: a primi, a lua, a prinde, a apuca sau a captura, cam ce însemna în germană, de unde a fost împrumutat: fangen.

Fogad are şi un sens particular: a jura (credinţă), iar derivatul lui, fogadalom, înseamnă: promisiune, făgăduinţă, legământ. E vorba de o alunecare de sens: "a-şi lua asupra” o răspundere, un angajament.

***

Cât despre numele logodnei în limbile romanice, lucrurile stau aşa: în franceză şi în italiană familia logodnei provine din latina populară: *fido, fidare, a încredinţa (fidus = fidel, credincios, de încredere).

În fr. "a logodi” se spune fiancer (a încredinţa), de unde participiul "logodit” fiancé/ fiancée, adică logodnicul/logodnica; "logodnă” se spune fiançailles, ceremonia (şi petrecerea) încredinţării viitoarei mirese mirelui său.

În italiană "a logodi” se spune fidanzare, cu acelaşi sens ca în fr., iar logodnic/logodnică, fidanzato, fidanzata.

Spaniola, însă, spune pentru logodnic/logodnică: prometido/prometida, de la verbul promisiunii, iar pentru "logodnă” esponsales (din lat. sponsalia = promisiune solemnă de căsătorie, logodnă). În spaniolă există şi un sinonim mai popular al lui prometido/prometida, anume novio/ novia (din lat. populară *novius/novia = proaspăt căsătorit – printr-o alunecare de sens).

***

Sfera semantică a "logodnei”, dincolo de foaia de zestre, arată limpede trei lucruri: că însemna o unire pe viaţă, pecetluită de un legământ sacru de credinţă, la vremea (cea mai) potrivită.

Era, totodată, promisiunea unei mari iubiri, promisiune care, dacă iubirea era unită cu înţelepciunea, avea toate şansele să se adeverească.

LUCRĂRI CONSULTATE

Civilizaţia romană, P. Grimal
Les symboles de l’engagement dans les rits nuptiaux, de l’Antiquité à nos jours, Marion Jacquet, Colloque 2011 de l’ Institut Albert le Grand
Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010
Dictionnaire Latin-Français, L.Quicherat et A. Daveluy
Dictionnaire Latin-Français, F. Gaffiot
Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly
Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane, Éléments slaves, magyars, turcs, grec-moderne, et albanais, A. de Cihac, Francfort s/M, 1898
Indogermanisches Wörterbuch, Gerhard Köbler
Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Julius Pokorny
Dictionnaire russe-français ou dictionnaire étymologique de la langue russe, S. Petersburg, Charles-Philippe Reiff (1836)

Magyaricae linguae lexicon critico-etymologicum, Gergely Dankovszky

A dictionary of the Hungarian and English languages, compiled from the best sources by Arthur B. Yolland
ETYMONLINE