La mulţi ani, Domnule Eminescu!

Eminescu după Eminescu

La fiecare aniversare a lui Mihai Eminescu imaginea sa e revizuită. An de an opera şi viaţa sa, stârnesc, în vecinătatea zilei de 15 ianuarie, polemici şi idolatrizări, elogii şi crispări, declaraţii redundante de iubire sau tăceri suspecte.

Discursurile omagiale dau drumul la benzi clasice în liră festivă : “Eminescu istoric”, Eminescu actual”, Eminescu după Eminescu”. Poate că cel care a pus o virgulă unde nu a pus-o nimeni şi multă filosofie într-o limbă curată, are nevoie de noi să-l citim mai mult şi să-l comentam mai puţin.

Noi am pornit după urmele poetului, prin tunelul timpului său istoric, într-un periplu identitar şi turistic.

Păstrând echilibrul toponimie- cronologie, îl călăuzim pe Eminescu într-un Bucureşti uitat care avea pe atunci orchestre şi dizezi, birjă şi muscali.

Pentru a-l însoţi pas cu pas, apelăm la serviciile unui ghid de lux: Ioan Slavici . “După ce a venit în Bucureşti , gândul lui era “sa înceapă o viaţă mai potrivită cu slăbiciunile lui”. Prima locuinţă e în strada Speranţei. O căscioară în stil ţărănesc, singură în curte cu pridvor şi stâlpi de lemn două odăi, “un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet”, nota scriitorul în volumul său: “Amintiri: Lumea prin care am trecut”.

Timpul lui Eminescu

Următoarea “staţie” e pe strada Lipscani, colţ cu fostul pod al Mogoşoaiei, unde o placuţă elegantă anunţă: “În această casă poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul între anii 1877 – 1879” .

Nu-i trebuia timpul său liber, avea “Timpul” său zilnic: “Nu avea nevoie Eminescu să-şi petreacă timpul prin cafenele, nu i-a plăcut niciodată.

Masa, cea mai urâtă dintre supărările vieţii şi-o lua mai ales la birtul economic al lui Dora, strada Academiei colţ cu Doamnei”, nota clasicul.

“Ca la noi, la nimeni!”

Ce ar combate pentru mâine la gazetă editorialistul Eminescu? Demagogia ori corupţia, năravul “comedianţilor” ori bunul simţ defunct?

Păstrăm zona, schimbăm strada: pe strada Covaci, la nr 14 , îl reîntâlnim pe Eminescu la aceeaşi revistă, redactor-şef: “În acest imobil poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, între anii 1880 – 1881."

“La douăzeci şi ceva de ani Eminescu devenise, în realitate, şeful unui ziar important ‘Timpul’, poate cel mai important din epocă, pe care el îl făcea, în mare măsură, amintesc memoriile lui Mihai Paleologu.

“Trăim într-o ţară ciudată”, scrie Eminescu in ziarul Timpul, la data de 16 mai 1881, “şi nu e zi în care să nu putem repeta, cand cu mâhnire, când cu indignare : ca la noi la nimeni! Multe am văzut, multe am îndurat de când avem fericirea să vedem la cârma ţării pe oamenii marelui partid care promiteau să aducă în această ţară mult incercată Domnia Virtuţii”.

Macedonski şi un “X poet“

Mai facem câţiva pasi pe Calea Victoriei până în dreptul nr. 45, unde azi se află magazinul “Muzica”. O placă memorială ne aminteşte de versurile din care s-au născut celebre romanţe: “Mai am un singur dor/În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării” M. Eminescu. Inscripţia continuă cu precizarea: “Pe aceste locuri, în anul 1883 , Mihai Eminescu a fost cooptat de redacţia ziarului România Liberă”.

Coborâm pe firul istoriei până în dreptul anului cu numărul 1883 . “Un incident foarte penibil in lumea literară. Intelectualii sunt unii foarte mâhniţi, alţii foarte indignaţi: O nenorocire s-a întâmplat, marele poet Mihai Eminescu a înnebunit”.

Prietenii şi dusmanii săi deplâng această catastrofă. Alexandru Macedonski face excepţie şi răspunde cu “Epigramă”, în revista “Literatorul” : “Un X, pretins poet –acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-as plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/ Căci până ieri, a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”. Indignarea în cercurile literare şi ziaristice e mare iar Grigore Ventura publica o scrisoare de dezaprobare intitulată “O infamie”.

Simpatie, polemică, luptă

Macedonski va plăti mulţi ani nesocotita inspiraţie. Scadenţa nici azi nu şi-a stins ecoul.

Constantin Baclabaşa unul dintre cei mai avizaţi memorialişti ai metropolei nota că pe lângă zarva stârnită de nefericta epigramă, Eminescu avea un statut literar ce nu putea fi trecut cu vederea. Ştia să aşeze spectacolul politic neaoş sub deviza "panem et circenses" .

Patima politică lovea în Eminescu Reacţionarul şi Eminescu redactorul : “Eminescu nu era numai ziaristul de mare talent, nu numai poetul genial dar şi marele polemist.

De câte ori se tipărea o poezie nouă a lui Eminescu “era simpatie, era polemică era luptă. Eminescu arunca în obrazul publicului convingerile sale şi după aceea îşi descoperea pieptul şi astepta nepăsător adversarii”. Degeaba, scria Eminescu, “ ne trebuie un poet nou, care s-o ia peste câmpi, nebuneşte…; ne trebuie ceva nou, cu totul nou…; un nebun, dar un nebun de geniu, care să-şi croiască o formă numai a lui ş-un drum neîncercat de nimeni..."

Memento

Continuam itinerarul eminescian spre fostele Fundaţii Regale azi B.C.U. Pe zidul dinspre Ateneu descifrăm: “Pe aceste locuri au fost casele lui Grigore Păucescu” în care Mihai Eminescu a citit pentru prima dată Scrisoarea a III-a . Omagiu adus din partea Asociaţiei ASTRA şi a românilor de pretutindeni . 15 iunie. 2001”

Adresele bucureştene la care a locuit şi profesat cel căruia i-am învăţat “Scrisorile” pe de rost, sunt marcate printr-un memento.

Acestea sunt: Calea Victoriei , 107 la Ion Straton ( în apropierea fostului Minister al Finanţelor, azi Muzeul Colecţiilor) ; fosta strada Carmen Sylva azi Şipotul Fântânilor, în spatele Academiei de Muzică. ; fosta strada Cosmonauţilor , astazi George Enescu ; în casa Vasile Chiriţescu de pe str. Segementului nr. 9 ; strada Brezoianu (în apropiere de intersecţia bulevardului Regina Elisabeta) unde Eminescu a fost chiriaş şi “mutându-se ulterior nu şi-a mai ridicat bunurile motiv pentru care au fost arse de proprietari în curte”, nota Slavici; zona Sfântul Constantin –Plevnei- Schitu Măgureanu.

Chiriaşul celebru

“(…)Îl inţelegeam şi îi dădeam dreptate. Am făcut înţelegerea cu el să se mute la mine, plătind chiria cuvenită”, nota prietenul său, junimist şi memorialist. “El a preferat însă să se mute în apropiere de biserica Sf. Constantin în casa unui săpunar unde închiriase două odăi . “L-am intrebat de ce a făcut asta şi a răspuns că are să se căsătorească luând de soţie pe Veronica Micle care pe atunci era văduva”.

Slavici consemna: “Eminescu a părăsit după câteva luni noua sa locuinţă şi s-a mutat la mine, în Calea Victoriei , lângă casele în care azi se afla berăria “Pavel Şuru”, aproape de birtul economic al lui Enache”. Zona istorică este azi strada Ion Câmpineanu intersecţie cu strada Academiei. Gazda trece peste ciudăţeniile chiriaşului amintind, în ciuda multor alte “scenarii” pe dos, că autorul celor cinci Satire “ ţinea la curăţenie şi rânduială”.

Eminescu şi Slavici, chiriaş şi gazdă, au locuit în Piaţa Amzei vis a vis de intrarea actuală a Teatrului “Ion Creangă” unde azi e un magazin ce închide latura pieţii. Placa păstrează istoria: “Pe acest loc s-a aflat casa în care scriitorul Ion Slavici l-a găzduit pe marele poet Mihai Eminescu în anul 1883”; deasupra se află o placă de bronz, în medalion, cu bustul celor doi scriitori păstrând inscripţia “Eminescu – Slavici”.

Junimişti “in partibus infidelium”

În preajma fostului magazin “Eva” pentru ridicarea căruia a fost sacrificat muzeul Simu există o placă a cărei istorie începe cu “Legenda Luceafărului A fost odată ca-n poveşti… aprilie10, 1882”.

Atunci era casa lui Titu Maiorescu. Azi, ar fi un loc potrivit pentru un Centru Cultural “Mihai Eminescu”. Aici, în cercul Junimii, poetul a citit în premieră, poemul “Luceafărul”. “Adevărata Junime era la Iaşi şi junimiştilor din Bucureşti el le zicea junimişti “in partibus infidelium”. El era oarecum sectar : nu îi vedea bucuros la întrunirile “Junimii” pe aceia pe care nu-i socotea junimişti”, amintea I. Slavici

Un bilet tur-retur cu destinaţia: Bucureşti 1882 – Bucureşti 2010

Dacă Bucureştiul faţă în faţă cu oglindă -oglinjoară ar privi : "Al doilea Lipscani, acelaşi Eminescu” , noi am întreba “Mai ştie cineva?”

Pe o mica fâşie de asfalt şi pe firul principal al circulaţiei de pe “al doilea Lipscani”, cum era botezat Buzeştiul în dreptul numărului 5, se află o casă istorică.

Pe o clădire ale cărei zile sunt numărate, e scrijelit în marmură: “Pe acest loc s-a aflat casa în care a locuit Mihai Eminescu împreună cu Veronica Micle”

“Eminescu…? Un nebun şi ăla...”

În spatele uşii unde poetul desfăcea plicul cu scrisori de iubire consumată în umbră şi îngropată în taine, mai e doar moloz.

Am bătut la uşa "vecinilor". “Vecinul” e Hotel Marna care “îmbrânceşte” pe latura stangă spaţiul istoric. Recepţionera ştie mai multe: "Nici o bucată de caramidă nu a mai rămas, s-a furat totul. Plăcuţa de marmură s-a furat de trei ori, asta e patra aşezată aici. O fură ţiganii şi o vând ".

Pe latura dreaptă o bodegă care se recomandă: bar-berarie, se sprijină comod pe casa lui Eminescu. Inăuntru: maximă ţigănie, bunul simţ în concediu. Intreb: "Ştiţi ce "vecini renumiţi aveţi"?, Primesc un raspuns cult: "Eminescu domne’ a stat aci, un nebun şi ăla, a murit de sifilis".

Ţigănie rai şi români celebri

O intersecţie şi 500 de metri ne despart de trotuarul Palatului Victoria şi o alta de legea 422 care specifică ca trebuie păstrată o distanţă minimă de 50 de metri – aşa numita “zona de protecţie” - înainte de a lipi bodega cu lăutari de un monument istoric.

Vis a vis de clădirea istorică, cu cerul desupra şi groapa de gunoi sub ei, o colonie romă visează că magherniţa lor insalubră e un palat cu turnuleţe: o bucată de lume topită în reguli neştiute în afară, la limita legii.

Ei sunt supăraţi pe vecini că le pun o etichetă (ca pentru ceva ieftin) în timp ce ei se cred scumpi. Vecinii sunt supăraţi pe ei că s-au legat ilegal la reţeaua de curent si gaze iar factura nu le vine niciodată. Alţii îi arată cu degetu’ ca au furat placa de marmură de la casa Eminescu şi cărămizile de la ruina Feroviaru, cinematograful ars de peste drum. Ei se disculpă.

Cei ce-l iubesc pe Eminescu fară norul de praf şi alaiul de lăutari aşteptă încă primaria “să mute rigla” şi pe Triunghiul Buzeşti - Matache - Popa Tatu. Un alt argument în plus: la doi paşi mai sus, pe aceeaşi stradă se află o mărturie care aminteşte de un alt botoşănean de renume: Nicolae Iorga.

“Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun/ Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun”!

Ultima staţie : sanatoriul Caritatea sau ospiciul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

Punem un punct şi virgulă periplului bucureştean şi ne oprim la un interogatoriu luat “pentru evaluarea sănătăţii psihice a pacientului Eminescu” .

Conversaţia a avut loc cu trei zile înainte de a muri şi este transcrisă de Prof. Dr.Nicolae Georgescu în volumul "A doua viaţă a lui Eminescu".

“Cum te cheamã?
- Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuşte cu puşca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru cã eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau moştenirea.
- Ce-ai de gând sã faci când te vei face bine?
- Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã şi sanscritã. Ştiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane”.

Acest interogatoriu a fost un act juridic oficial luat de un judecător pentru a stabili că poetul “nu este în deplinătatea facultăţilor mintale”.

Prof. Nicolae Georgescu sugerează că interogatoriul este de fapt un "cifru" iar vorbele lui Eminescu sunt “rebusate” şi pune un semn de întrebare în dreptul veridicităţii acestuia. Parcă poetul îşi presimţea ursita când la sfâşitul “Satirei a IV –a” a scris: “Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun/ Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun”.

Poate G. Călinescu avea dreptate când scria: "Eminescu a murit foarte tânar. Acest lucru era necesar geniului său(… )Un Eminescu decedat de batrâneţe şi de boală obişnuită ar dăuna operei sale."

Reqviem

“La 15 iulie o mare durere pentru toţi românii: A murit Eminescu! Nebun de mai mult timp, ameliorat acum câtăva vreme dar trecut de la nebunia furioasă la idioţie, Mihai Eminescu şi-a sfârşit viaţa în inconştienţă.

Potrivit dorinţei sale Eminescu a fost înmormântat sub o salcie pletoasă. Aşa a fost închis în pământ acest genial poet”, nota Constantin Bacalbaşa în volumul “Bucureştii de altă dată”.

Serviciul funerar a fost oficiat la biserica Sf. Gheorghe. Discursurile le-au ţinut Grigore Ventura, redactor la “Adevarul”, D.A. Laurian, directorul ziarului “Constituţionalul” în faţa Universităţii, iar la cimitir a vorbit doctorul Neagoe, prieten al său din copilărie. Procesiunea a fost urmată de intonarea melodiei “Mai am un singur dor”.

Chiar dacă Eminescu este, cum spunea Petre Ţuţea, “suma de voievozi lirici”, fiecare dintre noi are “un Eminescu personal”.

Nu-l putem iubi pe Eminescu la fel şi din aceleaşi motive şi deci nici nu-l putem sărbători la unison. Noi am cotit printre amintiri, timp şi istorie, dus –întors pe urmele paşilor săi : fără fard, fără mit, fără fason.


Material realizat cu sprijinul D-lui Corneliu Lupeş, Sef Secţie „Case Memoriale”, Muzeul Literaturii Române. Multe mulţumiri!