Huţulii - oameni şi cai

Mă priveşte cu ochii blânzi.

Întoarce capul, scutură coama şi freamătă. Ei bine, îndrăznesc!

Mi-a dat de înţeles că am voie, aşa că dintr-o mişcare sunt sus, pe calul cu picioare puternice, cu nări fine, cu pielea lucioasă.

Înţeleg, într-o clipă, cum se simţeau haiducii!

O lume întreagă la picioare. Eu şi calul. Dealuri, văi, brazi, poteci....Privesc lumea de sus.

Şi mă simt liberă. Ca şi oamenii şi caii care m-au primit, şi-au deschis uşa, sufletul şi inima - huţulii.

Despre huţuli-oameni se spune că sunt iuţi la mânie, scumpi la vorbă şi fericiţi cu singurătatea.

Sunt obişnuiţi să trăiască din ce le dă natura, adica din lemn, vite şi cai de rasă.

Aşa au rezistat, în mijlocul pădurilor, de-a lungul a sute de ani.

Dovezi arheologice arată că o populaţie slavă din răsărit s-a aşezat în nordul Bucovinei şi în Maramureş încă din secolul al VI-lea. Aici a trăit, alături de populaţia autohtonă românească. Huţulii şi-au păstrat tradiţiile.

Bătrânii cunosc cântece într-o limbă specifică, amestec de cuvinte ucrainene, poloneze, ruseşti, germane şi româneşti.

Podurile caselor păstrează moştenirile bunicilor şi străbunicilor, obiecte din lemn, uscate, în care cândva se păstra laptele sau se cântărea branza.

Tinere fete îmbracă costume naţionale din pânza grea, cu mărgele, cusute în ierni lungi de femei strânse în jurul focului.

Bărbaţii cioplesc din lemn gardurile, toporiştile şi stâlpii împodobiţi ai caselor.

Împreună cu femeile lor fac brânza din laptele vacilor ce pasc libere pe întinse câmpii verzi. Căci acum, locul deselor păduri de brazi a fost luat de întinse câmpii de pe care se strânge fânul.

Nu mai există strâmtele poteci pe care huţulul pornea, călare pe calul lui.

Din când în când, însă, bărbaţii mai pornesc, călare, spre vârfurile munţilor. Pentru că cel mai mult iubesc libertatea.

Va invităm să ascultaţi documentarul Radio România Acualităţi despre huţuli - oameni şi cai, realizat de Simona Şerbănescu.