Dafinul – esența purității vindecătoare

Numele dafinului

Grecii îi spuneau dafinului daphni (δάφνη), iar romanii laurus sau laurea.
În română, dafin vine din *daphinus, un grecism care a apărut în latina târzie ca un dublet al lui laurus.

Numele dafinului (Laurus nobilis) în limbile romanice vine din numele-i latinesc, laurus: italiană: alloro/lauro; spaniolă: laurel; franceză: laurier-sauce (dafin de sos/zeamă); În latină, laurus avea și un dublet feminin, laurea; ambele însemnau, pe lângă dafin, și cununa sau ramura de dafin cu care romanii împodobeau statuile lui Apollo sau își încununau poeții, generalii triumfători, imaginile strămoșilor sau scrisorile/tăblițele care anunțau victoria… de unde au ajuns să însemne și… victorie, triumf, izbândă și chiar gloria însăși. În română există și dafin și laur, dar, în limba uzuală, dafinul este doar mirodenia, pe când laurul este numele mai multor plante care nu au nicio legătură cu dafinul. Laur i se mai spune, de pildă, și unei buruieni care se ia cu cea mai mare prudență pentru că poate fi otrăvitoare: ciumafaia (alaur, buruiana bolundă, laur porcesc, nebunariță, turbare, foaia-ciumii; Datura Stramonium). De unde și expresia „doar n-am mâncat laur”, adică „doar n-am înnebunit”. Iar laurii sunt doar un sinonim poetic pentru triumf și glorie, un simbol al excelenței recunoscute și premiate. Noi spunem și azi, ca în româna veche, foi de dafin și nu foi de laur, unde foi înseamnă frunze (folia, pluralul lui folium din latină, a dat în românește foaie).

Puterile dafinului

La început, în lumea asiatic-mediteraneană, frunzele de dafin erau un simbol al purității/ purificării. Nu întâmplător vechii greci i-au închinat dafinul lui Apollo, zeul purității, al medicinei/vindecărilor și al ierburilor de leac, și, nu întâmplător romanii ardeau frunzele de dafin ca pe tămâie și făceau cu ele fumigații și expieri.

O mărturie prețioasă ne-a lăsat gramaticul Festus (sec. II î. Hr.) în Dicționarul său de antichități romane (De Significatione Verborum/Despre semnificația cuvintelor). Din explicația pe care Festus o dă cuvântului laureati înțelegem cum au ajuns frunzele de dafin să simbolizeze mai târziu nu purificarea, ci ... triumful: Laureati erau soldații care veneau în urma carului Triumphator-ului și care purtau pe cap cununi de dafin ca să intre în Roma purificați de omoruri. De asemenea, se obișnuia să se folosească dafinul în orice fel de fumigații și purificări, fie pentru că frunzele-i foarte bine uscate erau un medicament, fie pentru că e un copac veșnic verde și, ca el, mereu puternică, trebuia să fie și Republica. Laureati, milites sequebantur currum triumphantis, ut quasi purgati a caede humana intrarent urbem. Itaque eandem laurum omnibus suffitionibus adhiberi solitum erat ; vel quod medicamento siccissima sit ; vel quod omni tempore viret, ut similiter resp. vireat.

Să nu pierdem din vedere, totuși, că, pentru greci, dafinul era, de fapt, dafina… un spirit feminin.
Taumaturgii lor o tratau ca pe o… tămăduitoare și o foloseau în multe remedii și în purificări, știind că orice vindecare începe odată cu curățarea trupului și a minții.

De pildă, ultimul mare iatromant (vindecător-clarvăzător) grec, Empedocle din Agrigent (495 – 435 î. Hr.), spunea în Purificări că cel mai bine pentru un om este să se reîncarneze într-un leu, dacă sufletul lui e să migreze în lumea animalelor, și într-un dafin, dacă legea transmigrației sufletelor îl aduce în lumea plantelor:

„… printre fiare, ei devin lei, ce-și au sălașul în munți și dorm pe pământ, și dafini, dacă e să se nască în chip de copaci bine-înfrunziți/εν θήρεσσι λέοντες ορειλεχέες χαμαιεύναι γίγνονται, δάφναι δ' ενί δένδρεσιν ηυκόμοισιν”.

E limpede de ce i-au închinat-o lui Apollo, patronul lor, zeul purității, al medicinei și vindecărilor, al ierburilor de leac și, nu în ultimul rând, al biruinței.

Primii herboriști și alchimiști greci spuneau, în învățăturile lor secrete, că frunzele și boabele de dafin te conduc spre cea mai importantă cunoaștere, cunoașterea de sine, și spre cea mai mare victorie, biruința de sine, odată cu care… începe, de asemenea, orice vindecare.

Nu întâmplător înțelepții greci au scris peste tot la Delfi, la intrarea în templul lui Apollo sau pe coloane: „Cunoaște-te pe tine însuți” (Γνώθι σαυτόν).

Corint, Templul lui Apollo și un dafin maiestuos

Oare ce taină ascunde legenda dafinului ? Taina purității.

Legenda dafinului

O legendă străveche grecească spune că dafinul s-a născut din trupul înmiresmat al unei nimfe, Dafni (Δάφνη), fiica râului Peneu (și a Gliei ?), în ziua în care fugea de iubirea pe care o stârnise-n Apollo.

Jurase să rămână fecioară și nesupusă vreunui bărbat.
Poeții greci au fost îngăduitori cu Apollo. Ei spun că Dafni era prima lui iubire și că zeul, aprins de dorință, n-a putut-o-nțelege.

Când puterile au lăsat-o, ea s-a rugat de părintele-i, râul Peneu, s-o preschimbe, ca să-și piardă frumusețea și să nu mai fie dorită, iar el a preschimbat-o într-un copac… dafinul.
Dar, din fericire, nici frumusețea-i și nici miresmele-i de fecioară n-au dispărut, dimpotrivă, s-au păstrat, sublimate și la fel de aţâţătoare, în frunzele de dafin.

Apollo și Daphe, Arno Breker

Legenda dafinului/dafinei a ajuns până la noi în varianta lui Ovidiu (Metamorfoze,I, 450-569):

„Dafinul nu era încă pe lume, iar Phoebus Apollo își încingea slăvitele-i tâmple cu ramuri lungi din orice copac. Daphni, a lui Peneu fiică, i-a fost prima iubire. Dar nu soarta cea oarbă i-a dăruit-o, ci mânia sălbatică a lui Eros.

Apollo îl văzuse într-o zi pe fiul Venerei încordându-și arcul și trăgând cu putere coarda-i spre sine (semn că se pregătea să mai săgeteze pe cineva) și, (într-un acces de superbie și, desigur, de hybris) - tocmai îl ucisese pe Python, șarpele cel mare – i-a zis: `La ce-ți trebuie, copile al plăcerii, arme atât de puternice (nu vezi că abia le poți ține) ?
Un arc ca acesta e mai potrivit pentru umerii noștri, decât pentru tine. Noi lovim fără greș orice fiară și orice dușman. L-am doborât cu săgeți fără număr pe Python, monstrul umflat ce acoperea cu pântecu-i uriaș și aducător de pieire și moarte atâtea iugăre de pământ.
Tu, fii mulțumit că stârnești cu a ta torță aprinsă nu știu ce amoruri. Nu râvni la laudele ce doar nouă ni se cuvin`.

Fiul Venerei îi răspunse atunci: `Arcul tău, Phoebus, străpunge tot ce-i viu, dar al meu, doar pe tine` (…) și zicându-i acestea și-a luat zborul, bătând cu putere din aripi și nu s-a oprit decât în vârf, pe Parnas. Acolo a scos din tolba-i plină două săgeți diferite: una ce te face să fugi de iubire și una care-o stârnește.
Cea care aprinde iubirea e din aur și are un vârf ascuțit și scăpărător ca un fulger, iar cealaltă, care-o respinge, e boantă și are la capătu-i plumb. Cu ea a lovit-o pe nimfă și cu cealaltă l-a rănit pe Apollo, până-n măduvă, trecându-i prin oase.
Deodat`el iubește. Ea fuge de cuvântul „iubit”.
O bucură doar ascunzișurile pădurii și prăzile pe care le ia de la fiare, dorind să-i semene nenuntitei Diana, sora lui Phoebus. Doar o viță-i strânge ușor părul ce-i cade sălbatic pe umeri.
Mulți au pețit-o, dar ea și-a alungat pețitorii. Colinda păduri neumblate și nu suferea în preajmă-i bărbați, neatinsă de vreunul.
Nu-i pasă de Hymen (zeul nunților), nici de Amor și nici de căsătorie (...) - o urăște cu-nverșunare, de parc-ar fi crimă. (...).

Apollo iubește. A văzut-o pe Dafni și de soaț-o dorește. Ce dorește, el speră... dar chiar profețiile lui îl înșeală. (...)
Zeul e tot numai flăcări și pieptu-i tot... arde. Speră-n zadar și nutrește o iubire ce nu se va-mplini niciodată.

Se uită la părul ce-i acoperă, desfăcut, gâtul și se-ntreabă cum i-ar sta dac-ar fi frumos pieptănat. Îi vede ochii strălucind ca de foc, de parc-ar fi stele. Vede mica ei gură și nu se mai satură s-o privească.
Îi laudă degetele și mâinile și brațele-i dezgolite pe jumătate. Crede că tot ce-i ascuns sub veșminte e încă și mai frumos.

Ea fuge mai repede decât boarea cea mai ușoară și nu se oprește s-asculte vorbele celui ce-o cheamă: `Nimfă, te rog, a lui Peneu fiică, stai ! Nu-ți sunt dușman. Nimfă, stai ! Mielușaua fuge de lup, ciuta, de leu și porumbițele cu aripi tremurătoare fug speriate de vultur: fiecare vrea să scape de dușmanu-i de moarte, dar mie mi-e pricină doar... iubirea.
Nefericitul de mine ! Ai grijă, nu te apleca prea mult să nu cazi și să te lovești sau spinii să-ți însemneze picioarele și eu să-ți fiu pricină de durere ! (...)
...nu știi, tu, fără minte, nu știi de cine fugi și de aceea gonești. (...) Iuppiter îmi e tată și prin mine se știe tot ce va fi, este și-a fost. Prin mine cântecele se-ngână cu corzile lirei.
Săgeata noastră nu dă greș niciodată, dar alta-i mai fără greș, cea care-n pieptu-mi gol făcut-a o rană adâncă.
Eu am descoperit muritorilor medicina și se spune că ajut pretutindeni în lume. Puterea ierburilor mie mi se supune. Vai mie, iubirea-mi s-o vindece nu poate nici o iarbă de leac. Pe mine doar, stăpânul lor, nu mă ajută artele ce-s de folos tuturor`. (...)

... învinsă de chin, Daphni privește spre undele părintelui său, râul Peneu, și-l imploră: `Ajută-mă, tată ! Dacă și voi, râurile, sunteți tot zei, fă chipu-mi să piară, preschimbă-l ! Prea mult am plăcut` !
Și, de cum își sfârși rugăciunea, o grea toropeală se lăsă peste ea și o scoarță ușoară-i cuprinse delicat sânii și mijlocu-i gingaș.
Pletele-i în frunze s-au preschimbat și-n loc de brațe i-au crescut ramuri. Picioarele pe care nimeni nu le putea ajunge din urmă au rămas țintuite pe loc de rădăcini ce-o țineau fără scăpare.
…totuși mai are o ultimă strălucire. Apollo o iubește și așa. Mâna dreaptă și-o pune pe trunchiu-i și îi simte pieptul zbătându-se încă sub scoarța cea nouă.
Ramurile-i îmbrățișează, ca și cum ar îmbrățișa-o pe ea, și acoperă lemnul cu sărutări pe care ea și acum le respinge.
`Atunci zeul îi spune: de vreme ce n-ai putut să-mi fi soață, vei fi de acum înainte al meu pom. Te vor avea mereu, dafină, pletele noastre, chitarele și tolbele cu săgeți`.

Apollo și Daphne (1622-1625), Gian Lorenzo Bernini/Galleria Borghese din Roma

Apollo și Daphne, Gian Lorenzo Bernini, detaliu

Se spune că de atunci, dafinul, poate dublul dendromorf și feminin al lui Apollo, a devenit simbolul inspirației: cununile făcute din frunzele-i sfinte erau premiul pentru poeții și cântăreții care se întreceau să-i compună imnuri lui Apollo la Jocurile Pitice de la Delphi.
Iar inspirația e dăruită... celor puri.

Frunzele de dafin în Rețetarul bucătarilor

Mâncărurile în care se fierb două-trei foi de dafin se umplu de parfumul intens, feciorelnic al nimfei, transmit, din maestru în ucenic, Maeștrii Bucătăriei Subtile.

Cartofii sau vinetele pregătite la abur, sosurile roşii sau albe, sosurile de vin...
... mâncarea sau piureul de spanac, simplu sau cu lobodă și ștevie, piureul sau supa de urzici... fasolea și lintea, mâncarea de țelină sau de varză și ciulamaua de praz...
... murăturile..., ghiveciurile, tocănițele, supele și ciorbele...
... prăjiturile și plăcintele, sărate sau dulci, pâinea casei frământată cu pulbere de dafin și cimbru, laptele, uleiul și mierea, aromate cu dafin, capătă un gust puternic şi stârnitor.
Supa de dafin (două frunze la un bol) ....

Gustul... Dafnei se simte cel mai bine când frunzele-i sunt singure, dar atunci când se amestecă cu cel al cuișoarelor, ienibaharului, cimbrului, rosmarinului, pătrunjelului sau al frunzelor de țelină... devine atotdesfătător.

Apollo și Daphne, Ron Rogers, Mission Blvd, Fremont, California

Sfatul bucătarilor

Puteți păstra frunzele de dafin într-un borcănel de sticlă sau într-un vas de porțelan, bine închis, în dulăpiorul cu mirodenii.

Sfatul herboriștilor

Herboriștii antici și din Evul Mediu, printre care Sfânta Hildegard (1098-1178), ca și medicii arabi, recomandau frunzele și boabele de dafin ca pe un remediu puternic ce lucra la vindecarea răcelilor și infecțiilor de orice fel.

Ceaiul de dafin (două frunze la o ceașcă), spun colegii lor de azi, curăță și întărește trupul și mintea și are puterea de a alunga răceala, febra și tusea… de a ameliora bronșitele cronice …
…de a desfunda sinusurile, de a face uitate migrenele și insomnia, de a potoli durerile de ulcer, durerile cauzate de indigestii sau de reumatism/articulare, durerile de după naștere…

… iar gargara cu ceaiul de dafin (10 frunze la o cană de apă) este un ajutor binecuvântat în infecțiile gurii și ale faringelui, în dentalgii sau stomatite.

Apollo și Daphne, Henrietta Rae (1859-1928)

Sfatul tămăduitorilor

Dacă simțiți că v-au părăsit bucuria, dorințele, pasiunea, inspirația și încrederea de sine vă puteți face un masaj ușor, pe plexul solar, cu ulei esențial de dafin (1 picătură la o linguriță de ulei de măsline sau alt ulei bază).
Toate se vor întoarce, dar, mai ales, vă veți trezi... intuiția și puterile minții, puterile pítice (ale Pythiei, celebrele preotese/profetese ale lui Apollo, din templul său de la Delphi).

Puteți, de asemenea, să ardeți 3-4 picături în candela de aromaterapie: veți simți cum mintea și trupul își recapătă prospețimea și vigoarea și cum redevin puternice și de neînvins.
Ca să nu mai spunem că vă veți simți mintea înălțată, atotinspirată, curată, sigură și netemătoare, și, mai ales, plină de idei care vă pot schimba viața.

Iar dacă vă necăjește răceala/gripa, vreo viroză sau vă chinuie reumatismul, masați-vă pieptul, umerii sau spatele cu uleiul... dafinic, diluat în aceeași proporție ca în cazul masajului de relaxare.

Atenție: orice ulei esențial se încearcă cu 24 de ore înainte de a-l folosi. Cel mai bine e să-l diluați în uleiul-bază și să puneți o picătură pe încheietura mâinii. Dacă pielea rămâne curată, ca înainte de test, înseamnă că vă puteți bucura de puterile-i subtile, fără grijă.

Daphne (1899) – Sir Hubert von Herkomer și Norman Hirst

Lecția dafinului: te conduce spre înțelegerea superioară, spre cunoașterea secretă și pură și spre adevărata biruință, biruința de sine.