Cât să uiți și cum să ierți!?
Povestea Niculinei Moica, devenită în România comunistă deținut politic la vârsta de 15 ani și șapte luni.
Articol de Mihaela Helmis, 11 Martie 2016, 16:20
"Cât să uiți și cum să ierți!?" - Nina Moica si calvarul mărturisit al detenției politice", e titlul radiodocumentarului, episod al numeroaselor încercări ale semenilor noştri făcute in numele aflării adevărului şi pentru ca istoria să nu se repete.
De câțiva ani încoace instituții și institute specializate depun eforturi concertate pentru a înlătura efectele unui legământ al tăcerii și al trecerii sub tăcere.
Punerea în libertate in anii 1963-1964 a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin politic, oameni pe care justiţia comunistă îi considerase vinovaţi de „infracţiuni împotriva securităţii statului“ nu a elucidat integral nici până azi dimensiunea ororilor sau a abuzurilor si nici numărul celor astfel reținuți.
Intre ei, mii, zeci de mii, sute de mii, Niculina Moica avea la arestare, în 1959, 15 ani și șapte luni! Și a reușit să-și spună povestea abia după 40 de ani de la eliberare.
Foto: Niculina Moica la vârsta de 15 ani. Sursa: arhiva personală.
Audio: Documentarul "Cât să uiți și cum să ierți!?" difuzat la Radio România Actualități joi, 10 martie 2016.
Câți oameni au trecut prin lagărele și pușcăriile comuniste?
Punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela URSS şi a apropierii, moderate, de Occident.
E mai bine de o jumătate de secol de la un eveniment de o importanţă politică deosebită: punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin politic, oameni pe care justiţia comunistă îi considerase vinovaţi de„infracţiuni împotriva securităţii statului“. (Acestora li s-a adăugat un număr relativ restrâns de cetăţeni condamnaţi în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii antonesciene.)
Trei acte normative emise „în serie“ au reglementat eliberarea substanţială a imensei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964. Este interesant faptul că un alt Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, emis deci la începutul anului, excludea, revenind totuşi în chiar cuprinsul actului asupra excluderii totale, de la graţiere persoanele „care au încercat sau săvârşit infracţiuni care periclitează securitatea statului“ – (cf. Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000).
Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele Decretului nr. 767/1963, 176 şi 411/1964 au rămas necunoscute. Nu există o explicaţie raţională a deciziei celor de la vârful partidului de a le fi pus sub pecetea secretului. Sau poate că decidenţii au considerat că lucrul despre care nu se vorbeşte nu există.
Câţi deţinuţi politici au fost eliberaţi prin aplicarea Decretului 767/1963 şi a celorlalte două acte normative speciale din 1964? Au fost avansate diferite cifre. „Reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutaţii în politica internă, în primul rând cu relaxarea regimului poliţienesc. Închisorile politice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberaţi, după cifre oficiale, 1.304 detinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulţi închişi după 1944, alţii – legionarii – şi mai de mult, din 1941“, consideră istoricul Vlad Georgescu (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Humanitas, 1992, p. 270). Aşadar, 3.356, dacă ne raportăm strict la efectele celor trei decrete amintite. Numărul ne pare neverosimil, ştiind ce însemnau, în comunism, „cifrele oficiale“. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni «împotriva securității statului» (adică împotriva statului cu partid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când numărul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În următoarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, 2001).
Decretele au fost de graţiere, nu de amnistie, comuniştii nu au amnistiat vreodată pe cineva, necum grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Securităţii, au rămas tot „duşmani“ şi după eliberare.
Trebuie amendată şi afirmaţia lui Vlad Georgescu privind „relaxarea regimului poliţienesc“ după 1960. Eşecului conferinţei celor patru mari puteri de la Paris (întreruptă în urma doborârii avionului-spion american U-2, pilotat de lt. Edgar Powers, intrat în spaţiul aerian sovietic) i-a urmat continuarea relelor tratamente – în primul rând bătaia şi înfometarea. La Gherla, în 1963, studentul Emanoil Mihăilescu, viitor arhitect, aflat în preajma eliberării, a fost dezbrăcat în pielea goală şi bătut până la sânge cu cravaşa de către lt. major Domokoş, ofiţerul de contrainformaţii al închisorii, fiindcă i se găsise o hârtie şi a refuzat să-l divulge pe cel care i-o dăduse. La Periprava, în 1960 (comandant, celebrul Ficior), Mirel Stănescu a fost bătut şi obligat să smulgă cu dinţii un fir de stuf pe care nu-l tăiase la recoltat, umilinţă pe care nu o poate uita. Şi, fapt semnificativ, dacă graţierea din vara anului 1964 a marcat „sfârşitul unei epoci de teroare politică, însemnând un preţ de zeci de mii de vieţi omeneşti pentru români, în principal din rândurile elitei politice, economice şi culturale din perioada precomunistă, instrumentul acelei terori, Securitatea, a rămas intact, nereformat și omniprezent. Securitatea, cu puternicul şi ambiţiosul ei şef, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, numit pentru prima oară în acest post în 1952, a rămas o permanentă amintire a trecutului şi o ameninţare pentru viitor“ (D. Deletant, op. cit., p. 218).
O întrebare esenţială: câţi oameni au cunoscut ororile lagărelor de exterminare şi ale puşcăriilor politice? Invocând numărul avansat în lucrarea Cu unanimitate de voturi, sentinţe adnotate și comentate (autori Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onişoru – FAC, 1997, p. 20-22) în temeiul materialelor din arhiva filialei AFDPR Iaşi, ca și cel comunicat de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci preşedintele AFDPR, Romulus Rusan conchide: cifra de circa 600.000 de condamnări politice pare cea mai plauzibilă pentru actualul stadiu al cercetărilor, iar cifra internărilor administrative (estimate la o treime din numărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000 (Cronologia și geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare – 1945-1989, FAC, 2007, p. 62). Aceasta – în afara țăranilor arestați pentru refuzul de a se înscrie în „colectivă“ (circa 80.000, după însuși Gheorghiu-Dej) ori pentru nedarea cotelor. Cu foarte mari dificultăţi, cercetătorii Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet au reuşit să descopere 93.000 de fişe penale ale unor foşti deţinuţi politici, în condiţiile în care nici până astăzi nu sunt accesibile toate fondurile de arhivă.
Nici astăzi nu se ştie câţi oameni şi-au găsit sfârşitul în cele nouă lagăre de exterminare de pe traseul Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde, pe lângă condamnaţi, au muncit şi „administrativi“, reţinuţi absolut arbitrar pe o perioadă între 12-60 de luni, fără proces, în urma deciziei unei „troici“ a Securităţii. Ce-l va fi determinat pe Gheorghiu-Dej, ajuns la apogeul puterii sale dictatoriale, să decidă eliberarea „politicilor“? Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deţinuţilor s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheţ» între Est și Vest“ şi – ceea ce ignoram atunci – „unei veritabile schimbări de mentalitate din partea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dogma comunistă, el revine la credinţa copilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul acesteia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul naivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioşat de cumsecădenia lui Dej.
Nu sentimentele lui Gheorghiu-Dej – care, în 1956, după revoluţia budapestană, autorizase chiar folosirea armelor de foc împotriva eventualilor manifestanţi împotriva regimului său – au dus la eliberarea inamicilor politici.
Acesta a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela „Marelui Frate“ şi a apropierii, moderate, de Occident. Un moment deosebit în relaţiile româno-sovietice, şi aşa tensionate, este publicarea Declaraţiei cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste și muncitoreşti internaţionale, faimoasa Declaraţie din aprilie 1964 care a iritat enorm Kremlinul. Spre a explica poziţia României faţă de URSS şi aliaţii acesteia, la Washington a fost trimis Gheorghe Gaston Marin, iar la Paris Ion Gheorghe Maurer. Economia românească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea cancelariilor occidentale că România este altceva decât un stat bântuit de moştenirea stalinismului. Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici dintre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, absolut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimensiunile ţării.
(Autori: ALEXANDRU MIHALCEA şi MIREL STĂNESCU, foşti deţinuţi politici).