Anul Nou (III) – Anul Nou de primăvară

Strămoșii noștri europeni au sărbătorit, în epoci diferite, Anul Nou …
… fie în preajma solstițiului de iarnă (cel mai vechi An Nou… pe care îl numim Crăciun și peste care s-a așezat Nașterea lui Iisus Hristos)…
… fie în preajma echinocțiului de primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele)…
… fie în preajma echinocțiului de toamnă (Anul Nou așa-zis celtic… ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor).

Toate trei sunt, de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii soarelui/lumii, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.

Nu putem înțelege astăzi Crăciunul/Nașterea Domnului, Anul Nou, Paștele și Armindenii (1 Mai) sau Halloween-ul și Sâmedru, dacă nu înțelegem că toate sunt una și aceeași mare sărbătoare a trecerii într-un timp nou, cu alte cuvinte, sărbătoarea Anului Nou.


SĂRBĂTOAREA FERTILITĂȚII

Hierogamia

Știm că, pretutindeni, în vechea Europă și în Orientul Mijlociu exista un festival al renașterii naturii, în preajma echinocțiului de primăvară, poate la fel de vechi ca și cel al re-învierii Soarelui, în preajma solstițiului de iarnă.

La început, probabil, festivalul primăverii era un al doilea An Nou, un An Nou de primăvară, o sărbătoare a fertilității.

Cu timpul, după dezvoltarea agriculturii, în Orientul Mijlociu, Anul Nou s-a mutat de la solstițiul de iarnă la echinocțiul de primăvară.

O urmare a acestei schimbări a fost faptul că, în vechea Romă, Anul Nou s-a celebrat, o vreme, la 1 martie: un împrumut de la colonii veniți din Orient și stabiliți în Peninsulă.

Deși acest An Nou de primăvară a existat în lumea romană doar câteva secole, mai precis de la începuturile Romei până la reforma calendarului din anul 44 î. Hr., el a lăsat urme de neșters în credințele și obiceiurile europenilor romanizați.

Aceste amintiri ale Anului Nou de primăvară roman, dar și rămășițele marii sărbători a fertilității, din preajma echinocțiului de primăvară, din care, de altfel, s-a născut, se pot recunoaște în sărbătorile noastre populare, ale noastre, ale europenilor, sărbători care se întind de pe la mijlocul lui februarie până la Paște, adică cam cât ține Postul Mare.

Postul Mare … un post cu care Biserica a încercat să-l acopere…
… așa cum a acoperit cu Postul Crăciunului străvechiul festival al renașterii Soarelui și lumii de la solstițiul de iarnă.

Și, dacă sărbătoarea Nașterii Domnului/Crăciunul, a făcut uitate, în primul rând, serbările marilor zei solari: Saturn (Saturnaliile) sau Mitra sau Sol Invictus…
… Învierea Domnului/Paștele a făcut uitate serbări asemănătoare ale unor mari zei ai vegetației și, desigur, ai rodirii care, la începuturi, au fost tot personificări ale Soarelui: Marte în Italia și Dionysos în Grecia.

Întorcându-ne la Anul Nou de primăvară, simbolismul lui era nu învierea Soarelui, ca la Anul Nou de iarnă, ci căsătoria sacră, hierogamia, Zeului Cer (o ipostază a zeului Soare) cu Zeița Glie.

Iată o imagine mai mult decât interesantă a acestei hierogamii:

Vedem o imagine plină de simboluri falice: trunchiul înfrunzit, din care se ivește un zeu al vegetației și fertilității (poate fi Iuppiter Dolichenus), un șarpe inelat și un copăcel, înfrunzit și el, care, amândouă, se ivesc din aceeași rădăcină cu trunchiul.

Și, vedem imaginea simbolică a unei hierogamii reprezentată pe această rădăcină din care izvorăște viața: ceea ce seamănă cu o floare (rozeta care avea să apară în Evul Mediu pe toate catedralele) este, de fapt, simbolul Soarelui care fertilizează … un Soare așezat în „brațele” Lunii (un simbol al divinității feminine și dublul Marii Zeițe).

Cât despre cele două stele, din cele două coarne ale semilunii, ele trebuie că simbolizează divinitatea.

Șarpele este, desigur, un dublu ofiomorf al zeului, iar lăstarul-toiag poate fi un echivalent al tirsului, toiagul îmbrăcat în iederă al lui Dionysos și simbolul puterii absolute a rodirii.

Am spus că, probabil, este vorba despre Iuppiter Dolichenus pentru că stela (înaltă de 1,5 m) împodobea templul roman al lui Iuppiter Dolichenus de pe muntele care azi se numește Dülük BabaTepesi, lângă antica cetate Dolihe (Δολίχη, azi Dülük/ Gaziantep), în sud-estul Turciei, lângă granița cu Siria.

Interesant este faptul că stela (descoperită în anul 2010) era încastrată în zidul de susținere al unei mănăstiri (azi în ruine), construite în Evul Mediu, probabil deTemplieri, pe locul templului roman… mănăstirea Mar Solomon, adică Sfântul Solomon (!).

Nu putem să nu observăm că, dacă acest zeu al vegetației este într-adevăr Iuppiter de la Doliche, atunci este unic, pentru că nu seamănă cu Iuppiter Dolichenus reprezentat, de obicei, ca un veteran roman, cu bonetă orientală, stând în picioare pe un taur și ținând în mâna dreaptă un labrys, securea sacră cu două tăișuri.

L-am pomenit pe Iuppiter de la Dolihe pentru că, ca și Mitra, este o străveche hiper-divinitate a cerului în care s-au contopit, în timp: Tesub-Hadad, marele zeu hittit al furtunii și al fertilității, zeul pansemitic Baal sau Ahura Mazda al perșilor, Zeus al grecilor și, desigur, Iuppiter al romanilor… toți fiind ipostaze ale Marelui Zeu.

În treacăt să spunem că acest Iuppiter Dolihianul a ajuns și pe la noi: l-au adus armatele romane care l-au dus cu ele în toată lumea romană.

Dar, mai ales, l-am pomenit pentru această unică imagine a hierogamiei – credința în jurul căreia s-a născut Anul Nou de primăvară…
… o imagine care ne arată că, în sanctuarul de la Dolihe, aveau loc misterii, ca la Eleusis.

Iar misteriile, care n-au fost altceva, la început, decât rituri ale primăverii, reprezintă moartea și învierea simbolică a mistului (candidatul la inițiere), renașterea lui spirituală și promisiunea unei nemuriri preafericite.

Întorcându-ne la Marte și Dionysos, trebuie să notăm că ei sunt cei doi mari zei solari ai vegetației și rodirii celebrați, în Europa, la Anul Nou de primăvară.

Marte și Dionysos

Marte este, în vechea Italie, întruchiparea Soarelui la echinocțiul de primăvară.
Cu mult timp înainte de a deveni zeul războiului, el era „Soarele tânăr”, în plină putere fecundatoare, „un zeu italic al naturii,al primăverii, al câmpurilor și al pășunilor” (At. Marienescu), un zeu al rodirii și al belșugului, al înmulțirii grânelor și animalelor.

Principiul virilității însuși ! Cel puțin asta credea Varro care ne spune că numele Mars vine din mar, viril:
„Mars ab eo,quod maribus in bello praeest,aut quod Sabinis acceptus ibi est Mamers”
„Marte s-a numit de la mar, pentru că, la război, el îi conduce pe bărbați (maribus) sau, poate, pentru că, la Sabini, el se numea Mamers”. (De lingua latina, V, 73).

De altfel, romanii credeau că Faunus și Silvanus erau doar alte nume ale lui Mars.
Și, să nu uităm că există o legătură strânsă între arme și uneltele agricole care s-au născut… din arme.

Iată cum îl rugau Frații Arvali pe Marte, prin secolul al VI-lea î. Hr., să ocrotească recoltele romanilor:

E nos, Lases iuvate!
Neve lue, rue, Marmar, sins incurrere in pleores!
Satur fu, fere Mars, limen Sali, sta ber ber
Semunis alternei advocapit conctos
E nos, Marmor, iuvato!
Triumpe triumpe !
Corpus Inscriptionum Latinarum, VI, 2104/latina arhaică

O nos, Lares, iuvate!
Ne luem, ruinam, Marmar sinas incurrere in plures !
Satur esto, fere Mars, limen Sali, sta illic, illic.
Semones alternis advocabit cunctos
O nos, Marmor, iuvato!
Triumphe triumphe !/latina clasică


O Lari, spre noi cătați și ne-ajutați !
Nu lăsa, Marte, molimile și prăpădul să cadă peste (noi) cei mulți !
Fii bogat, Marte, cum ești tu ! Peste prag, hai, saltă ! Hai, dincolo te-oprește !
Pe toți Semonii, rând pe rând, chema-va ! (sau chemați-i !)
O, spre noi cată, Marte, și ne ajută !
Biruitorule ! Biruitorule !/ (Trad. Zenaida Luca)

NB: Cei 12 preoți Arvali rosteau, dansând, fiecare vers al acestui carmen (descântec) de trei ori…
… descântec descoperit în anul 1778 pe o piatră care înregistra ceremonia așa cum s-a desfășurat ea în anul 218 d. Hr., piatră aflată la Muzeul Vatican.

Semonii (Semones) erau spiritele semințelor, un fel de divinitate colectivă, iar numele lor poate avea o legătură cu semen, sămânță.
Și, nu întâmplător, apar, alături de Marte, Larii și Semonii, mai întâi Larii, spiritele ocrotitoare ale casei, și ultimii, Semonii, divinitățile care întruchipau forța de germinare a seminței și pe care Marte îi cheamă să facă semințele să rodească.

Liturghia Fraților Arvali, Muzeul Vatican

Iată de ce romanii au numit prima lună, dar și prima zi a anului, după numele zeului: martie era luna zeului Marte, dar și 1 martie era ziua lui Marte/ Dies Martis.

Și totuși, în vechiul calendar roman, luna martie, începutul anului/Anul Nou, era împărțită între Marele Zeu (ca Marte și ca Iuppiter) și Marea Zeiță (ca Iunona și Cybele).

De pildă, pe 1 martie cădeau Matronaliile (Matronalia) sau sărbătoarea matroanelor, adică a soțiilor și a mamelor de familie (mater familias), o sărbătoare dedicată Iunonei Lucina și Matrona, în ipostaza ei de zeiță a căsătoriei, a nașterii și a mamelor: Lucina este „cea care aduce nou-născutul la lumină” (lucinus vine din lux, lumină), dar și zeița luminii noi, iar Matrona este ocrotitoarea mamelor (matrona vine din mater, mamă).

S-ar putea spune că Iunona împărțea ziua Anului Nou, 1 martie, cu Marte, ca una care era mama lui Marte. Totuși, faptul că prima zi a anului era și ziua ei nu este decât o dovadă că ea este una din ipostazele Marii Zeițe celebrată la începutul anului.

Matronalia ne arată că singura funcție care-i mai rămăsese acestei Mari Mame, în mintea romanilor, era aceea de apărătoare a femeilor. Iar faptul că era mama lui Marte, ne arată un ascendent asupra celui mai viril zeu roman.

Să spunem, în treacăt, că Matronalia era o sărbătoare a soților și a căsătoriei, când bărbații le făceau daruri nevestelor…
… și, să mai spunem că se mai numea și Calendae foeminarum, calendele femeilor, ceea ce am numi azi Ziua Femeii.

Tot pe 1 martie, adică în prima zi a Anului Nou roman, se reînnoia focul pe altarul Vestei, zeița vetrei, și ea, un alt chip al Marii Mame.

Pe 7 martie era sărbătorit Iuppiter ca Vejovis. Și el și Marte erau întruchipări ale Soarelui tânăr, de primăvară.

Pe 17 martie erau celebrați Liber și Libera, o pereche divină a rodirii. Sărbătoarea lor se numea Liberalia.

Pe 15 martie era deopotrivă o zi a lui Iuppiter și ziua Annei Perenna, poate cea mai veche amintire a Marii Mame. Numele ei înseamnă: timpul etern, veșnicia, anul peren, adică veșnic reînnoit. Foarte interesant este faptul că anna este o formă de feminin, neuzitată, a lui annus, an, timp și, la început, cerc, ciclu. Așadar, Mama Veșnicie !

Iar peren este un cuvânt format tot din annus: per-ennis (din per, de-a lungul, și annus).

Era personificarea feminină a Timpului care de reînnoiește veșnic.
Ea este fie o bătrână pe moarte, fie o zeiță tânără și mândră: evident, anul care moare și anul care renaște.
Credem că Dochia a noastră este o Anna Perenna.

Nu întâmplător Dochia moare înghețată la sfârșitul anului. Numai că, în varianta românească lipsește partea a doua a mitului, cea despre renașterea/învierea zeiței. Cât despre legenda dezbrăcării cojoacelor, așa cum o cunoaștem azi, este, de fapt, reminiscența unui mit întâlnit și în Mari, Siria, acum 4500 de ani: zeița Iștar și-a lepădat cele șapte veșminte în drum spre zeița Morții, în lumea subpământeană, dinaintea fiecăreia din cele șapte porți, și i s-a înfățișat Stăpânei lumii de dincolo… goală: poate imaginea plantei care „se dezbracă” treptat de frunze și flori, care moare și apoi renaște.

Anna Perenna pe avers/Victoria pe revers; monedă bătută în Spania, 82-81 d. Hr.

Și, tot în martie, pe 14, romanii îl alungau pe străzi pe Mamurius Veturius, adică pe Marte cel bătrân/ anul cel vechi.

O altă … Mare Mamă din martie era și Cybele, Marea Zeiță a frigienilor din Pessinunt (azi Balhisar, în Turcia). Faptul că la Pessinunt era adorată sub chipul unei pietre sacre (ce închipuia pântecul matern) ne arată cât de vechi este cultul ei în Anatolia.

Romanii au adus idolul, piatra sacră, în capitala lor în anul 204: cărțile sibylline le spuseseră că numai cu ajutorul ei îi vor scoate pe puni din Italia. Și așa a și fost.
Urmarea ? Un mare festival al ei și al iubitului/ fiului ei, Attis, care ținea din 15 până pe 27 martie. De fapt, festivalul echinocțiului de primăvară răspândit în întreg Orientul Mijlociu.

Ziua de 25 Martie este foarte interesantă: se numea Hilaria (ziua veseliei) pentru că era o zi a învierii din mormânt… învierea lui Attis ! O zi a biruinței vieții asupra morții și o promisiune a nemuririi… încheiată cu o hierogamie.

Iată cum descrie Hilaria, cel puțin așa cred unii istorici, în De errore profanarum religionum, cap. XXIII, Firmicus Maternus, un astrolog convertit la creștinism din sec. al IV-lea:

Să vedem acum un alt semn după care îi putem recunoaște, un alt obicei de-al lor, ca, printr-o sforțare a minții să le descoperim grozăviile; și trebuie să arătăm tot ce se petrece acolo ca să fie limpede tuturor că diavolul, printr-o imitație perversă, a corupt rânduiala noastră divină. Într-o anume noapte culcă într-o lectică un idol și-l plâng, după o rânduială anume, ritmat și cu plânsete care au tipicul lor. Apoi, după ce se vor fi săturat de jelitul acela fals, este adusă lumina și preotul unge buzele tuturor bocitorilor. În mijlocul murmurului aceluia lent preotul le spune cu o voce cântată, tututor celor unși: Curaj, miști ai Zeului salvat, căci și voi veți avea mântuirea născută din suferințe./(Trad. Zenaida Luca) Aliud etiam symbolum proponamus, ut conamine cogitationis scelera reuelentur; cuius totus ordo dicendus est, ut apud omnes constet, diuinae dispositionis legem peruersa diaboli esse imitatione corruptam. Nocte quadam simulacrum in lectica supinum ponitur, et per numeros digestis fletibus plangitur. Deinde cum se ficta lamentatione satiauerint, lumen infertur. Tunc a sacerdote omnium, qui flebant, fauces unguntur; quibus perunctis, sacerdos hoc lento murmure susurrat: Θαρρείτε μύσται, του θεού σεσωσμένου. Έσται γαρ ημίν εκ πόνων σωτηρία.

Nu-i întâmplător faptul că Biserica a așezat în această zi, în calendarul bisericesc, tocmai... Buna-Vestire ! Vestirea nașterii lui Iisus Hristos, din fecioara Maria, Maica Domnului, care avea să le înlocuiască, în religia creștină, pe toate Marile Mame din religiile/misteriile orientale (desigur, toate, ipostaze ale străvechii Mari Mame/Zeițe)

Attis cu bonetă frigiană, statuetă de teracotă, Luvru

Cybele, stauie de marmură descoperită în Formia, Lazio, Italia, 60 î. Hr.; colecția Ny Carlsberg Glyptotek, Copenhaga, Danemarca


Detaliu: coroana are forma zidurilor unei cetăți cu șapte turnuri și trei porți

Dar ziua de 27 martie este la fel de interesantă: atunci avea loc un carnaval cu mascați unde se spuneau glume obscene… strămoșul Carnavalului medieval.

Iată cum îl descrie Sf. Augustin în Cetatea lui Dumnezeu/De Civitate Dei (II, 4), așa cum l-a văzut el la Carthagina:

Și noi veneam cândva, în adolescență, la aceste spectacole și la aceste batjocuri din cele mai sacrilege, îi priveam pe acești posedați, îi ascultam pe muzicanți și eram încântați de jocurile lor, mai mult decât rușinoase, în cintea zeilor și zeițelor. Comedianți buni de nimic cântau Fecioarei Celeste și Berecynthiei, Mama tuturor, în public, în fața lecticii ei, în ziua solemnă în care era scăldată, lucruri pe care nu s-ar cuveni să le audă nu doar Mama Zeilor, ci nici vreo altă mamă, fie ea mama unui senator sau a unui om cumsecade, sau, cu atât mai mult, mama comedianților înșiși .(…) Dacă histrionii, ei înșiși, ar fi trebuit să se rușineze (înțelegând) ce mare nerușinare este să spună și să facă lucruri obscene chiar la ei acasă, în fața mamelor lor, repetându-și spectacolul, cu atât mai mult ar fi trebuit să le fie rușine să-și facă spectacolul în public, în fața Mamei Zeilor, care privește și ascultă, în mijlocul unei mulțimi uriașe de bărbați și femei. /(Trad. Zenaida Luca) Veniebamus etiam nos aliquando adulescentes ad spectacula ludibriaque sacrilegiorum, spectabamus arrepticios, audiebamus symphoniacos, ludis turpissimis, qui diis deabusque exhibebantur, oblectabamur; Caelesti uirgini et Berecynthiae matri omnium, ante cuius lecticam die sollemni lauationis eius talia per publicum cantitabantur a nequissimis scaenicis, qualia, non dico matrem deorum, sed matrem qualiumcumque senatorum uel quorumlibet honestorum uirorum, immo uero qualia nec matrem ipsorum scaenicorum deceret audire. Illam proinde turpitudinem obscenorum dictorum atque factorum scaenicos ipsos domi suae proludendi causa coram matribus suis agere puderet, quam per publicum agebant coram deum matre spectante atque audiente utriusque sexus frequentissima multitudine

.

Dionysos

În Grecia clasică, festivalul primăverii era legat de Dionysos, un alt chip al Soarelui fecundator (de altfel animalul său de jertfă și dublul său zoomorf este taurul, simbolul prin excelență al Zeului Soare).

Urmele acestui festival-An Nou se regăsesc la sfârșitul lui februarie...

… în Anthestirii (Sărbătoarea florilor, Florii) despre care istoricul grec Tucidide spune că sunt cele mai vechi Dionisii (Războiul Peloponesiac, II, 15: în cinstea lui Dionysos se țin cele mai vechi Dionisii în (ziua a douăsprezecea) din Anthestirion/ ᾧ τὰ ἀρχαιότερα Διονύσια {τῇ δωδεκάτῃ} ποιεῖται ἐν μηνὶ Ἀνθεστηριῶνι)…

… dar și la Marile Dionisii din martie, când aveau loc și spectacolele de comedie și tragedie.

La Anthestirii, de pildă, care durau trei zile, prima zi era dedicată vinului cel nou care se gusta pentru prima dată…
… în cea de-a doua se celebra căsătoria sacră a zeului cu regina (soția arhontelui-rege care și interpreta rolul lui Dionysos) ca să se trezească forțele roditoare ale pământului și ale universului…
… iar cea de-a treia zi era dedicată celor trecuți în lumea de dincolo ale căror spirite puteau umbla libere și aveau voie să-și viziteze casele și rudele.

De remarcat că în cea de-a doua zi, zisă a ulcioarelor, bărbații porneau într-un alai de cheflii, împrăștiind glume și vorbe deocheate de jur împrejur.

La Marile Dionisii (în luna Elafevolion/martie) sau Dionisiile urbane, care țineau 5 zile, pe lângă concursul de comedii și tragedii și jertfirea taurului, avea loc… faloforia sau cortegiul phalusului, cel mai vechi rit de fertilitate grecesc, asociat mult mai târziu cu Dionysos.

Și aici apar dansurile licențioase cu măști, nelipsite de sărbătoarea Anului Nou, indiferent dacă este vorba despre solstițiul de iarnă sau de echinocțiul de primăvară.

Recunoaștem, desigur, în toate aceste obiceiuri strămoșul Carnavalului care s-a ținut (și se mai ține și astăzi, în Grecia de pildă și în alte țări din Europa), nu întâmplător, înaintea Postului Mare.

Kylix attic, aprox. 490 – 480 î. Hr.: Dionysos purtând o cunună de iederă și ținând într-o mână o mlădiță de viță de vie cu ciorchini și în cealaltă tirsul. Antikenmuseen, Berlin, Germania



Amforă attică cu figuri negre: Dionysos și Menade, aprox 540 – 530 î. Hr.; Cabinet des Medailles, Paris, Franța

Iată unul din imnurile orfice închinat lui Dionysos, un imn ce pare anume făcut pentru stela Zeului de la Doliche :

Auzi-mă, ferice fiu al lui Zeus, Bacchus, zeu al teascurilor, cel cu două mame ! Sămânța pe care o tot chemăm ! Vestite, daimon ce ne-aduci eliberarea, vlăstar sfânt născut în taină din zei prea-fericiți, Euai, Bacchus ! Tu care bine ne hrănești, aducătorule de bune roade, bucuria noastră cea mai mare ce face roadele să crească !
Tu, sub pașii căruia pământul crapă, zeu al teascului, preaputernice, tu, zeul cu multe chipuri ce muritorilor le-apari ca-ntrupare a leacului ce face să înceteze orice-durere ! Floare sfântă, a oamenilor bucurie neumbrită de necazuri ! Tu, cel cu frumoase plete, izbăvitorule, stăpân al tirsului frenetic, Euai, Bacchus ! Clocotitorule, tuturor binevoitor, tu ce pentru muritori și zei răsari, te chem acum, aducătorule de roadă, blând și dulce vino, miștilor (fi-le aproape) !/(Trad. Zenaida Luca)

Κλῦθι, μάκαρ, Διὸς υἷ᾽, ἐπιλήνιε Βάκχε, διμάτωρ, σπέρμα πολύμνη<σ>τον, πολυώνυμε, λύσιε δαῖμον, κρυψίγονον μακάρων ἱερὸν θάλος, εὔιε Βάκχε, εὐτραφές, εὔκαρπε, πολυγηθέα καρπὸν ἀέξων, ῥηξίχθων, ληναῖε, μεγασθενές, αἰολόμορφε, παυσίπονον θνητοῖσι φανεὶς ἄκος, ἱερὸν ἄνθος χάρμα βροτοῖς φιλάλυπον, † ἐπάφιε, καλλιέθειρε, λύσιε, θυρσομανές, βρόμι᾽, εὔιε, πᾶσιν ἐύφρων, οἷς ἐθέλεις θνητῶν ἠδ᾽ ἀθανάτων † ἐπιφαύσκων νῦν σε καλῶ μύσταισι μολεῖν ἡδύν, φερέκαρπον.

***

Ne putem întreba de ce Iisus Hristos și-a ales pentru momentul Învierii Sale acest străvechi festival al echinocțiului de primăvară, așa cum pentru Nașterea Sa și-a ales străvechiul festival al solstițiului de iarnă.

Pentru că, păstrând formele de gândire ale vremii, putea fi înțeles mai ușor. El avea să fie … ultimul mare Zeu din șirul zeilor solari, toți întruchipări ale Marelui Zeu, Părinte al lumii.

Dar și pentru că astfel putea înlocui și face uitate ritualuri, ceremonii, obiceiuri și credințe ancestrale născute dintr-o gândire simbolică și mimetică, nu din revelație.

El a fost cel care a arătat că lumea reînvie în fiecare an nu printr-o hierogamie a Cerului și a Gliei, ci prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Tatăl Său cel fără chip.

Desigur că Paștele creștinilor, astăzi, dincolo de sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos,, este un amestec de obiceiuri și superstiții, de credințe și rituri ce amintesc de străvechiul festival de primăvară din care făcea parte, de altfel, și Pesah-ul vechilor evrei.

Și, pentru că tot i-am pomenit numele, să spunem că, în ebraică, există un verb pasah, atrece peste, dar și a omite de la pedeapsă, așadar a salva, precum și substantivul pasah, acțiunea de a trece, de a salva.

Desigur, numele sărbătorii este explicat de rabini prin „scoaterea evreilor din robia Egiptului” și „trecerea” lor la viața liberă. Sau, traversarea miraculoasă a Mării Roșii. Este doar o etimologie populară.

Pesah-ul exista dinaintea lui Moise și era, cum am spus, sărbătoarea primăverii, de fapt, a Anului Nou de primăvară. Iar trecerea se referă la… trecerea în Anul cel Nou.

O sărbătoare, cel mai probabil, a păstorilor și a transhumanței ce trebuie că avea legătură cu trecerea turmelor spre pășunile de vară, așadar cu intrarea în văratic.

Nu întâmplător în locurile unde apare în Pentateuh (Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Vechiului Testament: Exod, 13; Numerii, 28; Levitic, 23 și Deut. 16) pesah-ul este descris foarte vag și mereu împreună cu o sărbătoare a azimilor, a pâinilor, lucru care dovedește că era atât de veche încât sensul ei se pierduse de mult.

Așa se explică de ce, mai târziu, învățații bibliști au istoricizat-o și au teologizat-o, făcând din ea sărbătoarea salvării poporului evreu de către Dumnezeul său, Iahve, din robia egipteană…
… și de ce, în Noul Testament și în teologia creștină pesah-ul apare drept sărbătoarea trecerii/scoaterii din robia păcatului la viața liberă fără păcat.

Grecii au transcris pesah πάσχα/pasha, care, în latina creștină a devenit pascha, pe care l-am moștenit și noi în română: paște.

Să mai spunem că, la noi, Dragobetele și Floriile sunt rămășițe ale Anului Nou de primăvară.
Dragobetele: sărbătoarea întocmirii perechilor, la sfârșitul lui februarie (astăzi, 24 febr.) sau în prima parte din martie, dar și, foarte probabil, o rămășiță din misteriile de inițiere ale nubililor.

Floriile:

În vechea Italie, mai multe popoare venerau o Zeiță a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi, Flora.
Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare) și a tinereții abia înmugurite.
Sărbătoarea ei ținea, la Roma, 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai, și se numea Floralia, adică Sărbătoarea Florilor. Rostul ei ? Să aducă primăvara.
Flora era îmbunată cu jertfe și cu jocuri vesele, cu cununi și mese bogate, împodobite cu flori, ca să ocrotească mugurii pomilor și ai florilor de pe câmp și din grădini, de întoarcerea iernii.
Soțul ei era Zefirul, adică Vântul de Vest, fiul Aurorei.

Floralia s-a transformat în Dacia romanizată și creștinată în… Florii.
O singură legătură se mai vede între cele două sărbători: crengile de salcie sau „stâlpările” care se sfințesc la biserică în Duminica Floriilor.

De ce salcie ? Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea venise să-L întâmpine pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim, așternându-i la picioare haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier. Așadar, nu de salcie.

Românii au ales salcia pentru că, și la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.

Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

Cât despre ramurile verzi, ele erau, în vechiul Israel, un semn al triumfului și al izbânzii.
Cu ramuri verzi era întâmpinat și onorat, de obicei, un învingător sau un rege.

De ce au păstrat românii numele de Floralia ? S-au gândit la biruință. La biruința din fiecare an asupra iernii și la întoarcerea primăverii și la biruința promisă de Iisus Hristos asupra morții și la întoarcerea la viață… la viața fără de moarte.

Flora, sec. I î. Hr., Museo Archeologico Nazionale di Napoli, Italia

Să mai spunem, în încheiere, că oul, și nu iepurașul de Paște, este imaginea adevărată a Învierii creștinilor. Iepurașul vine din poveștile germane, unde apare ca un spirit al fertilității și ca un simbol al înmulțirii și al bogăției.

Cu oul, însă, este cu totul altceva. Vine din timpuri imemoriale și, așa cum apare în mai toate mitologiile lumii, el simbolizează, înainte de toate, izvorul vieții și izvorul sau nașterea lumii.
Locuitorii Egiptului sau ai vechii Persii, printre alții, își dăruiau ouă, vopsite sau pictate, și le ciocneau înainte de a le mânca, ca un act sacru, ca să ajute lumea să se nască, în fiecare an, de fapt, să renască…
… dar și ca să aducă rodnicia și belșugul, văzând în ou izvorul abundenței.

Când ? La sărbătorile primăverii și ale ale echinocțiului de primăvară care făceau trecerea în Anul cel Nou.

Ca simbol al vieții și al nașterii, oul a devenit și simbol al renașterii și al învierii, o arată ouăle de lut sau ouăle pictate găsite în morminte.

De pildă în mormintele din sudul Africii s-au descoperit ouă de struț, pictate, vechi de 60 000 de ani, iar în multe morminte din Sumer și Egipt s-au găsit ouă pictate cu animale, plante sau motive geometrice. Erau menite să-l ajute pe cel trecut dincolo … să învie, să renască și să se întoarcă la viață.

De altfel evreii au și azi ouă la masa de doliu și la cea de seder, adică la masa rituală din prima zi a Paștelui.

Creștinii mâncă ouă roșii de Paște ca să arate că într-adevăr cred în învierea lui Iisus Hristos și în viața fără de moarte. De ce ouă roșii ? Pentru că roșul este culoarea sângelui, așadar, a vieții, o culoare cu care strămoșii noștri vopseau oasele morților lor, crezând că roșul îi va ajuta să renască.

Pe de altă parte, în Înalta Filozofie, oul reprezintă metamorfoza prin excelență, prefacerea, transmutația, sălașul tuturor transformărilor, dar și izvorul tuturor posibilităților și începutul atotpromiţător.

Cât despre ciocnitul ouălor, el înseamnă ieșirea spiritului din cochilie, străbaterea vălului ignoranței și adevărata lui naștere, cea întru cunoaștere.

***

Am trecut în revistă, fără pretenția de exhaustivitate, câteva din ceea ce am numit rămășițele vechiului An Nou de primăvară cu credința că buna lor cunoaștere ne ajută să ne înțelegem corect lumea plină de sărbători și de credințe, rupte astăzi din trunchiul principal din care s-au născut, și că ne ajută, de asemenea, să ne bucurăm de ele… în deplină cunoștință.


LUCRĂRI CONSULTATE
Atanasie Marian Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi, Ed. SAECULUM, Buc. 2005
H.W. Parke, Οι εορτές στην αρχαία Αθήνα, Δαίδαλος, Αθήνα, 2000/ Sărbătorie în vechea Atenă, Ed. Dedalos, 2000
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 2013
Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011
J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, BPT, București, 1980