A voi – a dori – a pofti
Vreau, doresc, poftesc: trei verbe care însemnau la început: știu ce vreau, mă doare sufletul și am nevoie… Ce au devenit ele cu timpul ? Vreau, doresc, poftesc.
Articol de Zenaida Luca-Hac, 07 Mai 2015, 16:29
În indo-europeană, limba comună a strămoșilor noștri, pe care o vorbeau înainte de a se despărți și de a migra din patria lor primitivă, unii în Europa de Nord și de Sud, alții în India și alții în Persia, existau trei verbe mari ale voinței/dorinței…
… formate pe trei rădăcini diferite:
1. *vel-/vle(i)- = a vrea (binele), a avea intenția de a… (face ceva bine, spre binele cuiva), a alege, a prefera. Din ea le avem în română pe a vrea și a voi, vrere, voință, voie, nevoie, voluntar.
2. *del-/dol-/delə- = a (se) rupe, a (se) despica, a tăia, a (se) despărți, a (se) împărți, a (se) separa, a pleca, a (se) distanța, a (se îndepărta), a (se înstrăina) a (se) diviza, a dezuni, a fracționa, a fragmenta, a (se) face bucăți, a (se) crăpa, a (se) fisura, a dezbina, a (se) dezintegra sau a (se) descompune. Din ea le avem pe dor, a dori, dorință, dar și pe a durea, durere, a îndurera și a fi îndurerat.
3. *ghe-/ghei- = a fi gol/a (se) goli și gol; a fi fără…, a nu avea; a pleca, a părăsi, a se duce, a dispărea, a lăsa și a rămâne fără; a duce lipsă/a fi lipsit de și lipsă; spațiu/ loc gol sau golit, vacant, vid, viran. Din această rădăcină le avem în română pe a pofti, poftă și pofticios.
Să vedem ce-au devenit ele în limbile indo-europene și, desigur, în română.
I. *vel- SAU VOIA CEA BUNĂ
Din radicalul *vel- s-a născut în latină verbul volo (prezent), velle (infinitiv), volui (perfect) pe care l-au moștenit toate limbile romanice, în afară de spaniolă.
El și-a păstrat în latină înțelesul primar din indo-europeană: a vrea/a dori binele, a avea intenții bune; voia cea bună și alegerea cea bună.
O arată voluntas care era: vrerea cea bună, bunăvoința, consimțământul, aprobarea, zelul, bunele intenții, favoarea sau afecțiunea pentru…, dar și vrerea în cunoștință, bine judecată, rațională…
… un înțeles pe care-l recunoaștem și în elpis/ἐλπίς din greacă: speranța, adică așteptarea cea bună.
Nu întâmplător, voluntas apare la Cicero (Tusculane 4,6, 12) cu sensul de dorință înțeleaptă: „De cum îți apare în fața ochilor ceva frumos, care pare și bun, natura însăși este cea care te îndeamnă să-l dobândești: câtă vreme te porți cu măsură și cu înțelepciune, adică purtat de o dorință pe care stoicii o numesc în greacă βούλησιν (dorință-n.n.) și pe care noi o numim voluntas. Ei cred că numai înțeleptul are această voluntas (dorințe înțelepte - n.n.) pe care o și definesc astfel: voluntas este atunci când dorim ceva judecând bine, îndemnați de rațiune, pentru că atunci când dorim un lucru fără să judecăm, împotriva rațiunii, și cât mai împătimiți, atunci aceea nu mai este voluntas (voia cea înțeleaptă), ci o poftă nestăpânită și o patimă neînfrânată, pe care o au toți cei lipsiți de judecată, necugetații”. „Simul objecta species cujuspiam est, quod bonum videatur, ad id adipiscendum impellit ipsa natura: id cum constanter prudenterque fit, ejusmodi appetitionem Stoici βούλησιν appellant, nos appellamus voluntatem: eam illi putant in solo esse sapiente, quam sic definiunt: Voluntas est, quae quid cum ratione desiderat: quae autem adversus rationem incitata est vehementius, ea libido est vel cupiditas effrenata, quae in omnibus stultis invenitur”. |
În limbile moderne, urmașele indo-europenei, *vel- și-a păstrat, de asemenea, sensul primar: de ex. în engleză el a devenit verbul I will, eu vreau/doresc, cu nuanța de a binevoi să… și îl putem recunoaște în adverbul well, bine.
Același lucru se poate spune și despre ce a devenit el în limbile romanice (în afară de spaniolă).
Îl recunoaștem în: a vrea (română); vreare, a voi (aromână); volere (italiană); vouloir (franceză); voler (catalană și provensală) care s-au format din *volēre, un infinitiv care a apărut și s-a impus în latina populară, înlocuindu-l pe clasicul velle.
Sensul de a binevoi chiar a evoluat în a iubi, ca în aromână (vreare = iubire, bunăvoință și vrut, vrută = iubit, iubită) și ca în italiană (te voglio bene = te iubesc).
Nici nu era greu: din *vel- s-a mai născut în latină și voluptas, voluptatea, plăcerea simțurilor, desfătarea.
Spaniola a preferat verbul cererii/căutării, quaero, devenit querer. Să spunem, în treacăt, că quaero care însemna în latină: a căuta ceva şi a căuta să, a încerca, a te strădui să capeţi, să descoperi, să găseşti și a cere, în româneşte a dat a cere și în spaniolă querer, a voi și a iubi. În spaniolă te iubesc se spune te quiero. |
Trebuie să adăugăm că, în română, în afară de a vrea (din *volere), există și a voi, despre care lingviștii afirmă că ar fi un slavonism format din voie (volia/воля = voie, voință, dorință).
Greu de spus dacă e adevărat.
Oricum, volia/воля s-a născut în slava veche din verbul volio, voliti (волѭ, волити = a vrea, a dori), și el tot un urmaș al radicalului indo-european *vel-.
De menționat că, tot în slava veche, din *vel- a apărut și verbul velio, veleti (велѣти), a porunci, a comanda.
Iar voie și a voi din română prea seamănă cu voglio (=eu vreau, eu voiesc) sau cu voglia (=voie) din italiană și, mai ales, cu forma obișnuită în italiana vorbită în Toscana vuoi. Eu voi să … se spune în româna mai veche.
Și ce să mai spunem de particulele cu care se formează viitorul: voi face, vei face, va face etc. sau de particula va din expresia va să fie ?
A se vedea și formele lor regionale, populare: voi (oi), vei (ăi, ei, îi, i, oi), va (o, a), vom (om), veți (ăți, eți, oți), vor (or) și o să fie.
Și, ce să mai zicem… de expresiile va să zică (= asta înseamnă că…, așadar, deci, prin urmare) și ce va să zică asta ? (= ce mai vrea să însemne și asta ?) care existau și în latină.
Pe de altă parte, marele lingvist aromân Tache Papahagi, în Dicționarul dialectului aromân… scrie că a voi (vrui, vrut, vreare) vine din latinescul volere, despre care am vorbit mai sus.
El și dă câteva exemple din româna veche, din care am ales două:
- „însă nu ca eu voiu, ci ca veri tu” (T. Cipariu, 139)
- „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei” (G. Ureche, 189)
Să mai adăugăm că, mai târziu, în latină au apărut și benevolens și malevolens = binevoitorul și răuvoitorul… Să mai spunem că … în româna veche a volnici: a elibera, a da drumul, a lăsa liber, a dezrobi și volnicie: libertate, dezrobire sau licență, autorizație, permis. |
Intellectus și Memoria...Voluntas, Claude Mellan (1598–1688), gravură din 1625, County Museum of Art, Los Angeles
II. *del- SAU DUREREA SEPARĂRII
Spuneam la început că radicalul indo-european *del-/dol-/delə- însemna: a (se) rupe, a (se) despica, a tăia, a (se) despărți, a (se) împărți, a (se) separa, a pleca, a (se) distanța, a (se îndepărta), a (se înstrăina) a (se) diviza, a dezuni, a fracționa, a fragmenta, a (se) face bucăți, a (se) crăpa, a (se) fisura, a dezbina, a (se) dezintegra sau a (se) descompune.
Este ușor de înțeles de ce din *del-/dol- s-au născut în latină cuvinte ca: dolo, dolare (=a tăia și a ciopli cu barda) și dolabra (= bardă, topor)…
… sau în greaca veche cuvinte ca: δαίδαλος/ dedalos (= lucrat cu artă, cu meșteșug; se spunea despre săbii sau despre statuile de bronz) de unde Dedal/Δαίδαλος, celebrul sculptor cretan de la curtea regelui Minos, care a construit Labirintul pentru a-l ascunde și închide pe Minotaur.
Și este impresionant că, în latină, familia de cuvinte a durerii s-a format tot din radicalul *del-/dol-: dolor și dolentia (=durere) sau doleo, dolere (= a durea, în toate sensurile).
Poate pentru că latinii simțeau durerea, și trupească și sufletească, ca pe o sfâșiere.
În română, dolor (=durere) a devenit dor, care înseamnă o durere a trupului (în româna veche), dar și o durere a sufletului care… suferă că este departe, că a fost separat, rupt de cineva sau de ceva drag.
Iar din doleo, dolere s-a născut în română a durea și, din el, durere, dar și a îndurera și a fi îndurerat.
Din dor s-au născut a dori și dorință… doritor, dornic sau nedorit…
Să spunem că dor/doruri există și în aromână, cu aceleași sensuri ca în română, alături de verbul dor, a dori (durut, dureare): a dori și a durea.
Și să mai spunem că doar în română și în dialectele sale, din numele durerii, dorul, s-a născut numele dorinței… … pentru că, în celelalte limbi romanice, a dori vine din desiderare (= a dori, a cere; a simți lipsa, a deplânge, a pierde): fr.: désirer și, din el, désir; ital.: desiderare și desiderio (din desiderium = dorință de a căpăta ceva depărtat, pierdut; regret pentru ceva pierdut, dragoste, cerere și rugăminte); sp.: deseo și, din el, desear. Cât despre numele dorinței în greacă, acesta este επιθυμία/epithymia care s-ar traduce prin „a avea ceva lipit de suflet”. |
Dacă ne uităm la toate sensurile rădăcinii *del-/dol- vedem că ele există, la modul subtil, în dor, în dorință și în durere.
Toate trei arată că, atunci când ne e dor, dorim sau ne doare ceva, suntem despărțiți, separați sau înstrăinați de cineva sau de ceva care ne-ar putea face să ne simțim întregi și împliniți, sufletește și trupește, chiar și de o parte din noi, când e vorba de o durere fizică care se simte, la modul subtil, ca o rupere sau ca o sfâșiere a trupului.
În alchimia interioară, dorința , dorul sau durerea inimii sau a cărnii arată o separare, o distanță sau o ruptură de cineva, de ceva sau de părți ale noastre, care trebuie îndepărtată, reparată și vindecată.
Parcă Platon ar fi știut asta. Mitul androginului din Banchetul vorbește tocmai despre cum s-a născut dorința de a ne afla jumătatea/sufletul pereche.
Îi pune în gura lui Aristofan, celebrul autor de comedii, o poveste, un mit pe care-l cunosc doar inițiații, un mit pe care-l adaptează, din păcate, unei anume realități din Atena secolului V, eros paidikos, pervertindu-l și compromițându-l.
Iată câteva fragmente din discursul lui Aristofan despre eros, în traducerea lui Petru Creția:
„Trebuie însă mai întâi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume.
Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară.
În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură.
Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ.
Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră.
Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei.
Într-adevăr, despre ei este vorba în Homer, când sunt pomeniți Efialtes și Otos, care au vrut să urce până în cer și să-l cucerească, cu zeii lui cu tot.
Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare.
Zeus, după o lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos.
Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior.
Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură.
De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase. Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunând din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum ai trage de băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric.
Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână un semn de amintire a străvechii pedepse.
Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.(…)
Aşadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire. (…)
Fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim.(…)
Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorința noastră pătimașă de a fi din nou întregi” (τοῦτο γάρ ἐστι τὸ αἴτιον, ὅτι ἡ ἀρχαία φύσις ἡμῶν ἦν αὕτη καὶ ἦμεν ὅλοι· τοῦ ὅλου οὖν τῇ ἐπιθυμίᾳ καὶ διώξει ἔρως ὄνομα).
Iată și câteva reprezentări ale androginului și reprezentări care pot fi interpretate ca fiind ale androginului, adică ale perechii femeie-bărbat (în gr. ανδρόγυνο/androghino, din ανήρ/anir, bărbat și γυνή/ghini, femeie; în greaca modernă ανδρόγυνο înseamnă cei doi soți, cuplul căsătorit) :
Îndrăgostiții de la Gumelnița (mil. V î. Hr.). Muzeul Arheologic din Oltenița, România
Basorelief roman cu Androginul din Tarsos, Cilicia
Un desen descoperit într-un caiet al lui Leonardo da Vinci.
Este un desen interesant pe care merită să-l analizăm:
Pe foaie scrie:
Reprezintă plăcerea și chinul ca și cum ar fi doi gemeni, pentru că nu vine unul fără celălalt; și îi reprezintă ca și cum ar fi uniți, spate în spate, pentru că se opun unul altuia.
Argilă, aur
Dacă alegi plăcerea, să știi că cineva, în spatele ei, nu-ți va aduce decât dureri și căință.
Acest desen al lui Leonardo reprezintă, neîndoios, un androgin: ea, Plăcerea și el, Chinul.
Sub picioarele ei scrie argilă, iar argila trimite la țărâna din care spune tradiția că este făcut omul (Platon spune în Banchetul că femeia este făcută din pământ) - materia lipsită de noblețe și fărâmicioasă, fragilă și pieritoare…
… și sub picioarele lui scrie aur (materia divină, eternă, nepieritoare, atotnobilă, care trimite la Marea Operă a alchimiștilor, prefacerea în aur, anume prefacerea/îndumnezeirea sufletului după ce a fost curățat și purificat prin chinuri, suferințe, dureri și căință.
Este, desigur, o concepție străveche ascetică, dar, mai ales, concepția Bisericii, a teologilor care au răspândit ideea că plăcerea, trupească desigur, a dus la căderea lui Adam.
Ea, Plăcerea, ține în mâna dreaptă o trestie care trimite la ideea că plăcerea ne face fragili și ușor de îndoit, ușor de plecat, în bătaia vânturilor, adică nestatornici și ușor de manipulat, iar în cea stângă ține o floare ale cărei petale cad pe pământ, simbolizând frumusețea repede trecătoare, pieritoare, consumată în desfătări, cele care fac să ne cadă … carnea, ne ofilesc și ne duc spre o moarte înainte de vreme.
O imagine care pornește de la spusele lui Isaia:
„Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că Duhul Domnului a trecut pe deasupra. Poporul este ca iarba. Iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac! (Isaia 40, 6-8)…
… reluate de Apostolul Petru:
„Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut (I, Petru, 24).
El, Chinul, ține în mâna dreaptă o mlădiță înfrunzită, vie, la care privește: șansa sufletului de a fi viu, de a renaște și de a căpăta viața veșnică, așadar, de a se mântui, prin purificarea în creuzetul suferințelor; în mâna stângă pare a ține spini, simbolul durerilor, al chinurilor și, desigur, al penitenței.
Nu întâmplător trestia și spinii sunt pe aceeași parte, ca și mlădița vie și floarea care-și pierde petalele și moare, de cealaltă parte.
Le baiser/Sărutul, Constantin Brâncuși, 1907–1908, Berlin /Hamburger Kunsthalle, Germania
Sărutul, Brâncuși, 1907-1908, Muzeul de Artă, Craiova, România
Clivage de l'Androgyne/Tăierea Androginului (operă realizată pe ordinator) Gérard Pigeron, 2005
Androgyne en mouvement/ Androgin în mișcare (operă realizată pe ordinator) Gérard Pigeron, 2005
Să mai spunem că în latina târzie a apărut un dolium (=suferință, întristare sau doliu) care s-a moștenit în franceză (deuil), în italiană (duolo, durere, suferință, întristare), în spaniolă (duelo) sau în portugheză (dó) și pe care cărturarii noștri l-au împrumutat în epoca modernă. |
III. *ghe- SAU NEVOIA DE A UMPLE UN GOL
Tot la început mai spuneam că radicalul indo-european *ghe-/ghei- înseamnă: a fi gol/a (se) goli și gol; a fi fără…, a nu avea; a pleca, a părăsi, a se duce, a dispărea, a lăsa și a rămâne fără; a duce lipsă/a fi lipsit de și lipsă; spațiu/ loc gol sau golit, vacant, vid, viran…
… și că el este strămoșul cuvintelor a pofti, poftă și pofticios.
Pe a pofti (în româna veche a pohti) strămoșii noștri l-au luat din slavă: pohoteti/ похотѣти (azi, în rusă, похотеть)…
… iar pohoteti este un compus al verbului hoteti/хотѣти din slava veche (azi, în rusă, хотеть).
Hoteti înseamnă: a dori, a vrea, iar pohoteti înseamnă: a dori cu ardoare, a tânji după, a râvni sau a jindui… adică a dori ceva cu toată ființa, cu totul și cu totul, asta datorită prefixului po- (*apo-/po- din indo-europeană) care, printre altele, înseamnă: complet, cu totul.
Iată și un verb al dorinței născute din necesitate, din lipsă sau din pierdere: vreau/doresc ceva pentru că am nevoie, pentru că-mi lipsește și-mi este necesar. Vreau să umplu un gol sau să redobândesc ceva ce am pierdut sau mi s-a luat.
Sau, vreau/doresc ceva dintr-o pornire nestăpânită, cu putere, cu patimă, intens sau pentru că trebuie, cum reiese din următoarele întrebuințări ale verbului, unele fie foarte politicoase, altele, dimpotrivă, lipsite de politețe:
- „te poftesc la masă”, adică am marea/deosebita plăcere de a te invita, pentru că te doresc foarte mult alături de mine, să mă însoțești, să-mi fii/ții companie, am nevoie de tine
- „te poftesc să vii, să faci, să spui, să ieși afară” adică îți cer imperativ să…, pentru că trebuie, pentru că așa se cuvine,
-„poftește de șezi” sau „poftește și gustă din minunăția asta…”, cu alte cuvinte: ai bunăvoința, bunătatea, amabilitatea, plăcerea de a…, sinonim cu „te rog să…”, s-ar traduce prin: dorește-ți să….
- „poftește și intră” sau „poftește și vino”, de unde, simplu: poftește, poftiți sau poftim (din te/vă poftim să…), adică îndrăznește și intră/ și vino, sinonim pentru intră/intrați și vino/veniți, pentru că așa cere legea ospitalității sau pentru că așa cer bunele maniere.
De ce româna l-a împrumutat din slavă doar pe pohoteti, nu și pe hoteti, adică doar verbul intensiv ? Poate pentru că nu avea ceva asemănător și… se simțea nevoia umplerii unui gol.
Cât despre nevoie (în aromână nivolia), și ea este tot un slavonism: nevolia/ неволя.
Nevolia este, de fapt, antonimul, opusul lui volia/воля, voie: ceva ce nu dorești, ce nu vrei să ai/să ți se întâmple.
În loc de încheiere: poate e bine să ne amintim de originile și sensurile primare ale acestor trei verbe atunci când le folosim. Cuvintele sunt vii și amintirile vieților lor trecute sunt vii de asemenea, lucru care, sigur, ne influențează felul în care gândim și simțim.
LUCRĂRI CONSULTATE
Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010 (MDA)
Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Tache Papahagi, Ed. Academiei RSR, București, 1974
Banchetul, Platon, Ed. Humanitas, București, 1995
Les Carnets, Léonard de Vinci, ed. H. Anna Suh, ediția franceză, Parragon Books Ltd, Paris 2006
Site-uri/dicționare online:
dic.academic.ru
Lexilogos