Ceaiul
Strictul necesar
Articol de Costin Enache, 05 Iunie 2012, 12:30
Ceaiul, domnilor! Şi doamnelor... A doua primă mare dragoste, în ordinea... venirii pe lumea noastră – a oamenilor, după lapte.
Ceaiul – medicament, supliment, hidratant, delicatesă, moft. Nu cred să fi uitat vreo... întrebuinţare, deşi imaginaţia (ca şi somnul raţiunii de altfel) zice-se că zămisleşte moştri.
La noi ceaiul e asociat mai degrabă cu problemele de sănătate. Piatră de temelie pentru leacurile băbeşti, ceaiul de muşeţel face senzaţie de pildă în tratarea fimozei! Dincolo de asta „Ce, nu poţi să dormi? Stai că-ţi fac un ceai de tei!”; „Te doare burtica? 'Ai că-ţi face mămica un ceai de sunătoare...”; şi mai ales „Fă-ţi un ceai de mentă, că... te strânge imediat!” – sunt cele mai frecvente abordări ale problemei ceaiului... în familia românească.
Cum însă avem totuşi obiceiul să mai copiem din când în când şi lucrurile bune de pe la alte popoare... multilateral dezvoltate, au apărut şi prin ţara noastră ceaiuri exotice, ceainării, festivaluri ale ceaiului şi afaceri cu ceai cât se poate de profitabile.
Să facem şi-o ţâr' de istorie: momentul iniţial al ceaiului nu e foarte clar (în sensul că nu există dovezi incontestabile ale apariţiei sale), dar conform legendei se spune că acum mai bine de 5000 de ani împăratul chinez Shen Nung, care dăduse în spiritul unei precauţii strict igienice o lege conform căreia apa trebuia fiartă înainte de a fi băută, se ducea nu ştiu unde pe moşie... când deodată a tras pe dreapta la umbră, că ostenise şi i se făcuse sete, i s-a servit nişte apă... fiartă şi, să vezi, în ceaşcă i-au picat nişte frunze de nu ştiu ce, s-a făcut infuzia şi… s-a inventat vezi Doamne ceaiul. În Japonia ceaiul a fost adus de un călugăr budist, unul Yeisei, căruia i se mai spune şi astăzi pe la el prin sat “Părintele Ceaiului” şi datorită căruia ceaiul a fost multă vreme asociat cu zen-budismul. Când le-a trecut de misticisme, japonezii s-au apucat de “cha-no-yu” – ceremonia ceaiului, o formă de artă pentru care se acordau chiar brevete.
În Europa ceaiul a venit adus de portughezi nu de la inventatori, de la chinezi, ci de la japonezi. L-au preluat imediat olandezii, care au avut grijă să-l răspândească prin tot continentul, englezii i-au pus mai târziu şi lapte, iar în America l-a dus Peter Stuyvesant – ultimul director-general olandez al coloniei New Netherlands, devenită ulterior, după cedarea către englezi, New York. Ruşii, însă, l-au luat direct de la sursă, adică din Orientul Îndepărtat, şi l-au fiert în samovare – nişte vase inspirate de cultura tibetană. Ceaiul cu gheţă s-a inventat abia în 1904 în St. Louis, deşi americanii nu ţineau ceremonii ori chefuri (vezi “five o’clock” în Anglia) şi tot în America există şi astăzi Boston Tea Party Club – un club care i-a făcut celebri, printre alţii pe cei de la Fleetwood Mac.