Ce ne mai enervează?

“Mă inervează” a ajuns un fel de replică deşteaptă, cu iz ironic şi voite efecte ludice. Adică un fel de joc neserios care să mai atenueze un pic “seriozitatea” afirmaţiei, că poate nu gustă orişicine, oricum şi la orice oră enervările noastre de zi cu zi. Dar chiar dacă greşeala este asumată şi are un rol împăciuitor într-o conversaţie, uneori devine ea însăşi de-a dreptul enervantă. E o replică tocită care nu mai are nici sare, nici piper!

Odinioară era o greşeală de om necultivat care încă nu se familiarizase cu un neologism. Astăzi, “a enerva” şi “a te enerva” sunt termeni cunoscuţi pentru stări fireşti. Nu e nevoie să deschidezi DEX-ul pentru a afla că înseamnă “a face să-şi piardă sau a-ţi pierde calmul, a-şi ieşi sau a scoate pe cineva din fire”. Probabil că ne place însă să ne alintăm perseverând într-o eroare de care suntem, cu siguranţă, conştienţi. Pierdem însă din vedere că verbul “a inerva” chiar există, se referă tot la “nervi”, dar la felul în care aceştia “colaborează”, “formând “reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut”. Aşa că nu prea ştiu exact cum ne-am putea “inerva pe cineva”. Dar nu asta contează! Ghinionul lui “inerva” că seamănă atât de bine la formă şi la... “nervi” cu mult mai cunoscutul “a enerva”. Iar greşeala are şi ea un nume şi nu e singura de acest fel. Se numeşte “atracţie paronimică” şi se referă la confuzia între cuvinte cu formă apropiată, dar cu sensuri nu atât de asemănătoare pe cât ar părea, numite, la rândul lor, paronime. Aşa că oricât de familiară ar fi expresia “ce mă inervează!” nu ar trebui să devină una “familială”, adică a întregii familii de vorbitori ai limbii române.