Cardul

Am impresia că uşor-uşor, fără să ne dăm seama, trecem la un alt nivel de ieşire din... impas! Până mai ieri, când rămânea fără bani, românu' schimba nişte valută. Azi pare-se că treaba s-a schimbat; nu radical – că vrem, nu vrem... tot rămânem una-două fără bani, ci la nivel de intenţie: acum apelăm din ce în ce mai des la cardul de credit!

Ăsta e cel mai parşiv dintre toate cartonaşele astea care ne deşeală mai nou portmoneele; că dac-ar fi singurul încă n-ar fi mare bai! Da' cum la secţiunea monede cam bate vântu' (că la ce valoare a ajuns LEUL, cine să mai care cu el BANI?!), iar cum cu bancnotele mai mari de 50 de lei ai mari probleme până ţi le schimbă cineva, n-ai încotro şi iei cu tine aşa: card de debit, card de credit, card de cumpărături cu discount pentru hipermarket, card de fidelitate la supermarketul din colţ, card de fidelitate... pentru benzinărie, pub, respectiv magazin de cadouri originale, carduri de fidelitate pentru măcar trei farmacii, card RATB plus cartelă de metrou şi... aia..., cum îi zice..., carte de identitate – cea mai mare dintre toate... (Talonu' şi permisele, ăla auto şi ăla de pescuit, se ţin separat şi pe căprării de... consum!)

Nu des, nici foarte rar, dar mai ales... pe rând, toate expiră când ţi-e lumea mai dragă. Însă cum la noi sistemul Clayton merge numai stil... nea Gheorghe, deşi ai sucursală lângă tine tre' s' te duci la dracu'-n praznic să-ţi ridici noul card de debit/credit, eventual la Ploieşti pentru ăla de benzină şi cel puţin la... Paris pentru ăl de hipermarket.

Recunoaşte însă că-ţi place! Îţi place să le priveşti, să le arăţi, să le foloseşti nu mai zic... Mai mare dragul – colorate, ştanţate, embosate, îţi iau întâi ochii şi-apoi treptat minţile. Partea bună din toată daravera asta e că dacă-ţi fură/pierzi portofelu'... nu mai e chiar halima. Afar' de – „Cât aveai cheş? Dooj' de lei?! Pagubă-n ciuperci...” – mare lucru nu mai pierzi. E drept că ai un pic de umblat pe urmă: poliţie, bănci, service-ul ăla din Drumul Taberei (că-mi lăsase un meseriaş o carte de vizită de-o ţineam cu cardurile şi-i dusă şi-aia...), etc.

Nu vă mai semnalez decât că, aspirant serios la categoria "strictul necesar", pentru tot mai multă lume (de când şi alocaţia, bursa ori pensia au luat chipul banului virtual) cardul tinde să ne controleze cele mai simple aspecte ale vieţii, mai ceva ca televizorul sau reţelele de socializare! Iar la ritmul în care ne populăm portofelele cu carduri şi la lipsa proverbială a minţii de pe urmă a românului, aştept cu interes momentul când vom ajunge să plătim la piaţă legătura de leuştean de pe cardul de debit, la intersecţie spălatul parbrizului de pe cardul de credit şi, normal, să nu cumva să mai ieșim din casă fără cartelă de acces!