Seară Balanchine...

Pe scena Operei Naţionale Bucureşti a avut loc, pentru prima oară în istoria instituţiei, premiera unui balet semnat de George Balanchine (1904-1983).

Condiţiile în care acest spectacol a fost programat şi lucrat sunt cu totul speciale.

Iniţiativa i-a aparţinut balerinei Simona Şomăcescu, şeful companiei de balet a ONB.

De la proiectul depus la sediul "The George Balanchine Trust" din Statele Unite şi până la spectacolul de la Bucureşti, a trecut mai bine de un an. Drumul de la vis la realitate a fost lung şi greu, căci moştenirea celui care este considerat părintele dansului neocalsic este extrem de bine păstrată şi protejată. Licenţele se dau greu, nu toate companiile care solicită primesc dreptul de a prezenta un balet de Balanchine. Balerinii de la ONB au reuşit să impună respect şi să câştige încredere obţinând astfel şansa ca, timp de trei ani, să danseze în Romania două balete scurte semnate de George Balanchine: Vals Fantaisie (spectacol datat 1967) pe muzica lui Glinka şi Serenade (1934), primul balet pe care coregraful rus l-a pus în scenă în Statele Unite, pe muzica Serenadei în Do major op.48 pentru orchestră de coarde de Ceaikovski.

Pentru a pregăti si superviza produsul artistic finit, un aşa-numit „repetitor” a sosit oficial la Bucureşti şi a lucrat timp de cinci săptămâni cu balerinii români. Paul Joseph Boos l-a cunoscut bine pe George Balanchine, i-a fost aproape şi a ajuns să pătrundă coregrafiile maestrului în cele mai profunde detalii.

Paul Joseph Boss este astăzi repetitor în cadrul Trustului „George Balanchine” din New York iar principala sa activitate este de a colinda lumea şi a monta pe cele mai diverse scene, spectacole „Balanchine” cât mai conform cu intenţiile coregrafului. De fiecare dată, repetiţiile pe scenă sunt dublate de munca cu nuanţă pedagogică, prin care dansatori din diferite culturi ajung să perceapă caracteristicile stilului „George Balanchine”.

În cadrul unui scurt interviu, dl. Boos a avut amabilitatea să ne vorbească despre câteva dintre aceste caracteristici, ca şi despre unele aspecte ale muncii sale de repetitor. Am pornit dialogul de la o afirmaţie a domnului Boos şi anume că, pentru Balanchine, baletul, dansul se identifica deplin cu imaginea femeii şi numai cu imaginea femeii, partenerii masculini rămânând undeva, în afara sferei de interes central, doar ca potenţiali susţinători. L-am rugat să se explice:

Paul Joseph Boss: Balanchine aprecia că, pentru arta baletului clasic, conformaţia, expresivitatea trupului feminin erau ideale. Acest trup era considerat mai flexibil, mai expresiv, mai ofertant artistic decât cel al bărbatului. Balanchine a adorat femeile şi a reuşit într-un mod cu totul special să combine creator pasiunea pentru dans cu admiraţia pentru graţia feminină.

Cristina Sarbu: Mergem mai departe în descoperirea secretelor artei maestrului coregraf. Aţi povestit cum, la lecţii, Balanchine cerea balerinilor să dea o atenţie deosebită muzicii – dar nu melodiei, nu armoniei ci… ritmului. Aţi evocat chiar câteva exerciţii foarte complicate pe care le impunea dansatorilor săi: să lucreze cu picioarele în ritm de patru, cu mâinile în ritm de cinci şi să mai poarte, în tot acest timp, şi o conversaţie susţinută cu un interlocutor.
Paul Joseph Boss: În orice partitură există o voce dominantă dar aceasta nu este obligatoriu vocea care iese cel mai în evidenţă, care este percepută cel mai direct şi mai uşor; dar ascuns în scriitura complicată, ritmul este de fapt elementul principal.

Cristina Sarbu: Tot ce îmi spuneţi pare complicat, cu totul nefamiliar. Sunt tentată să vă cer poate o cheie cu care putem deschide uşa spre universul, încă necunoscut nouă, al baletului în „stil Balanchine”.
Paul Joseph Boss: Nu pot să spun decât că fiecare spectator are o cheie a sa proprie şi unică, şi că aceste chei sunt, obiectiv, foarte diferite. Nu pot fi magicianul care porunceşte „Sesam, deschide-te”.

Trebuie să recunosc sincer că primul balet de Balanchine pe care l-am văzut m-a dezamăgit profund, nu mi-a plăcut absolut deloc. Nu l-am putut înţelege. Erau de fapt trei balete, primul s-a numit "Episoade pe muzica lui Webern", al doilea era de inspiraţie japoneză. Nu am reuşit să percep nimic muzical în partitura lui Webern, nici melodie, nici ritm, iar în partitura japonează nu am auzit decât… mieunături de pisici în călduri. Cel de al treilea balet se numea "Simfonia Vestului" şi acolo dansau numai cowboy şi cowgirls. Eu eram obişnuit cu balete ca Giselle, Copelia, Lacul lebedelor – capodoperele emblematice ale repertoriului clasic – şi tot ce îmi era prezentat acum sub semnătura lui Balanchine îmi displăcea profund. Ulterior, după cum vedeţi, percepţia mi-a s-a schimbat cu totul.

Cristina Sarbu: Nu pot să renunţ aşa de uşor. Publicul român va vedea pentru prima oară o „producţie Balanchine”. Vă cer din nou să ne daţi o cheie, să ne dezvăluiţi un secret, să ne daţi un… ceva cu care să putem percepe frumuseţea şi valoarea, şi să nu găsim spectacolul greoi, plictisitor sau chiar… urât. Cum ne putem feri de acest pericol real care ar putea tăia din start şansa creaţiei lui Balanchine la succes iar nouă, românilor, accesul la profunzimile unui frumos care, incontestabil există şi care ne-ar îmbogăţi mintea şi sufletul?
Paul Joseph Boss: Cel mai simplu şi mai direct ar fi ca publicul să descopere şi să aprecieze frumuseţea mişcării, minunea muzicii şi ca fiecare privitor să îşi imagineze propria poveste. Balanchine nu oferă decât sugestii, nu redă explicit nimic. Creaţia lui este profundă, personală, originală şi menirea ei este să placă sau… să nu placă.

Pot să încerc să vă spun că Serenada este faimoasă prin faptul că nu are un scenariu. Dar priveşti baletul şi ştii, fără urmă de dubiu, că în el există o poveste.

Balanchine spunea că dacă pe scenă se află un bărbat şi o femeie, se va întâmpla cu siguranţă ceva. În minţile dansatorilor şi privitorilor se desfăşoară în paralel şi în timp real zeci, sute de scenarii diferite care , toate, au ca bază, aceiaşi interpreţi, aceleaşi mişcări, aceeaşi muzică. Toate sunt însă reale şi credibile datorită existenţei celor doi dansatori.

În Serenadă puteţi urmări evoluţia vieţii a doi tineri, de la primii lor paşi în balet şi până la sfârşit. Cei doi dansează împreună. Femeia este ridicată pe un piedestal. În baletele lui Balanchine, femeia nu este niciodată mamă sau servitoare, este întotdeauna personajul adorat, personajul venerat. Valsul Fantezie este bucurie pură, mişcare şi zbor… este o explozie de energie.

Balanchine a dorit să aducă muzica rusă în conştiinţa americanilor într-o perioadă în care compozitorii ruşi nu erau cunoscuţi şi deci nici apreciaţi dincolo de ocean. Glinka a fost unul dintre compozitorii săi preferaţi şi de aceea primul balet creat pe o scenă americană a folosit această muzică. Valsul Fantezie este bucurie pură, mişcare şi zbor… este o explozie de energie. Revin la statutul special al femeii în baletele lui Balanchine. Balerina nu dansează de fapt niciodată pentru un bărbat. Într-un singur balet, Agon pe muzica lui Stravinski, Apolo este educat de trei muze, acele muze dansează într-adevăr pentru Apolo dar numai şi numai pentru a-l educa, pentru a-l învăţa ce înseamnă artele.

Cristina Sarbu: Aveţi statutul de repetitor. Ce înseamnă un repetitor în Trustul Balanchine?
Paul Joseph Boss: Textual înseamnă să determin dansatorii să repete şi să repete şi iar să repete pana cand reuşesc să fie perfecţi într-o coregrafie Balanchine. Aşa aş putea defini job-ul meui. Dacă mă refer punctual la ce fac aici, în Romania, pot să vă spun că am păşit pragul sălii de balet în urmă cu cinci săptămani, am urmărit dansatorii lucrand, i-am evaluat după reperele mele proprii, am organizat o preselecţie în urma căreia am ales cei mai potriviţi artişti pentru proiectul Balanchine, am lucrat cu cate doi, trei, partru potenţiali dansatori timp de mai multe repetiţii pană am fost sigur cu cine vreau cu adevărat să lucrez şi pentru care roluri, apoi am verificat costumele, muzica, întreraga producţie pentru ca, în final, ea să fie în deplină armonie şi să denote absolut respect faţă de originalul gandit, imaginat, creat de Balanchine.

Totul pare extreme de rigid şi totuşi nu este. Eu cunosc baletele lui Balanchine în cele mai mici detalii, le pot reface oriunde orican şi totuşi, de cate ori ole lucrez în vreo parte a lumii, descopăr cate ceva nou, un sentiment ascuns, o expresie nouă, un gest ce poate fi interpretat altfel. Am mereu senzaţia că redescopăr un mister pe care niciodată nu îl voi putea elucida pe deaîntregul. Sunt balete pe care le-am dansat eu însumi, sunt balete pe care le-am văzut de sute de ori şi pe care le-am învăţat cu cea mai mare atenţie. Şi totuşi…la fiecare montare, descopăr în interpretarea noilor balerini, nuanţe pe care nici nu le-am bănuit. Este fascinant. Apreciez prospeţimea fiecărei abordări şi personal, mă simt mereu îmbogăţit.

Coregrafia lui Balanchine este mereu aceeaşi dar expresia baletelor, mesajul ce porneşte de la fiecare balerin în parte sunt într-o continuă schimbare. Aceste balete, aşa cum le-a gandit maestrul, sunt o imensă sursă de inspiraţie generatoare de nou şi mai ales de frumos. Balanchine ştia că nu întotdeauna dansatorii de la şcoala lui, formaţi de el vor dansa baletele lui. Impunea rigoare dar aştepta, mereu încantat, noul şi surpriza pe care le primea întotdeauna de la fiecare interpret nou. Este o marjă ne originalitate şi de necuantificabil pe care o acceptam şi noi, repetitorii. Continuăm astfel tradiţşia maestrului care, în timpul vieţii sale a lucrat cu sute de dansatori a căror personalitate şi expresivitate le accepta şi le respecta.

De exemplu, îmi amintesc că ceea ce îmi spunea mie, ceea ce îmi cerea mie şi tipului meu de dansator, de artist de trup, era cu totul diferit de ceea ce cerea altor dansatori care şi ei, dansau acelaşi rol. Sunt aceeiaşi paşi, aceleaşi mişcări dar, de exemplu, ele primesc o altă dinamică. Astfel, corsetul apartent sufocant al coregrafiei originale lasă de fapt lco unor respiraţii extreme de profunde şi de ample. Autenticul ramane authentic dar, paradoxal, este de fiecare dată, diferit.

Cristina Sarbu: Cam caţi repetitori activează acum în Trustul Balanchine?
Paul Joseph Boss: Nu am o imagine exactă, dar cred că suntem cam 30.

Cristina Sarbu: Balanchine a creat în jur de 400 de balete. Câte cunoaşteţi dumneavoastră atât de detaliat încât să le puteţi reproduce oricând, oriunde?
Paul Joseph Boss: Cunosc destul de detaliat cam 75 de coregrafii. Pot însă să montez la nivelul cerut de Trust doar, să zicem, 10 pană la 15 dintre acestea. Nu trebuie uitat însă cu nu toate cele 400 de balete s-au păstrat, multe s-au pierdut. Se mai ştie despre ele doar că au exitat, că au folosit anume muzici , anume costume în seara premierei cand că în ele au dansat anume balerini.

Anecdotic mai adaug că Balanchine s-a jucat de multe ori cu balete de momente aşa cum a fost un anume balet al elefanţilor… care i-a fost cerut la un moment dat de un circ. Astăzi, repetitorii de care vă vorbeam pot readuce la viaţă la nivelul impus de Trust cam 75 de balete marca Balanchine. Printre ele Agon, Apolo de Strawinski, Brahms- Schőnberg, Liebeslieder Walzer, Temperamente, Serenada, Simfonia in do de Bizet, Visul unei nopţi de vară de Mendelssohn, multă muzică de Ceaikovschi… Muzica este elementul principal într-un balet, fără muzică nu există balet, Balanchine era foarte convins de acest lucru.

Cristina Sarbu: Unde şi aţi montat înainte de a veni la Bucureşti şi unde şi ce veţi monta după ce plecaţi din ţara noastră?
Paul Joseph Boss: Vin de la Karlsruhe unde am realizat la Badisches Staatstheater Simfonia in do de Bizet, plec la Leipzig pentru un Agon de Strawinski, apoi voi pleca la La Scala din Milano.

Cristina Sarbu: Ştiţi cumva unde lucrează colegii dumneavoastră repetitori? Aş dori să îmi fac o imaginea geografică a locurilor în care se dansează balete Balanchine în această stagiune.
Paul Joseph Boss: Ştiu că un Concert baroc se realizează acum în Polonia, alţi colegi lucrează în Malaezia, în America de Sud… nu am decat informaţii superficiale dar vă pot asigura că suntem răspandiţi în întreaga lume.

Cristina Sarbu: Cam câte montări puteţi realiza într-o stagiune ?
Paul Joseph Boss: In ultimele şase luni am lucrat deja şase balete.

Cristina Sarbu: Am impresia că stau de vorbă cu un… soldat care îşi schimbă mereu locul în care trăieşte şi munceşte după ordinele pe care le primeşte de l trustul Balanchine. Un soldat deosebit de ascultător şi de devotat cauzei pe care o serveşte. Poate chiar un gest de sacrificiu pe altarul numit baletul Balanchine.
Paul Joseph Boss: Aşa şi este. Se ştie ce pot şi sunt calificat să fac şi sunt trimis acolo unde este nevoie de cunoştinţele mele. Sunt foarte pasionat de ceea ce fac, iubesc sincer şi deplin ceea ce fac. Sigur, pot oricând să spun vreau să mă odihnesc, vreau să mai stau şi pe la casa mea, pot să refuz un proiect. Dar nu am refuzat niciodată niciun proiect căci îmi face reală plăcere munca, interacţiunea cu balerini din cele mai diverse spaţii culturale şi de cele mai diferite formaţii.

Dansatorul este o specie unică, unb personaj aparte. Şi chiar dacă nu mai dansez pe scenă, continuu să mă consider un dansator. Dansatorii fac multe sacrificii Balanchine spunea că dansatorii sunt singurii oameni care pot face prăjitura pe care o mănâncă tot ei. Când a spus-o prima oară, nu am înţeles la ce se referea. Acum însă înţeleg şi apreciez acest statut privilegiat.

Eu am fost un băieţaş din Dakota de Sud, un spaţiu de agricultori în mijlocul unei lmi a nimănui şi de niciunde. Şi iata-mă acum, într-una dintre cele mai fantastice clădiri de operă din Europa, aici, la Bucureşti, lucrând unul dintre cele mai minunate balete ce pot exista şi toate astea mulţumită doar lui Balanchine. Daca aş fi rămas acasă facând ceea ce părinţii mei au făcut toată viaţa sau aș fi devenit avocat, sau medic… nu aş fi văzut lumea, nu aş fi trăit atâtea experienţe fascinante. Dar mulțumită tuturor acelor sacrificii pe care am fost obligat să le fac ca să fiu dansator, viaţa mea este atât de frumoasă, atât de bogată! Ce aş putea spune mai mult…