Pâinicile regelui

Ceea ce m-a adus pe tărâmul acestei poveşti a fost mirosul aromitor de pâine cu mirodenii, abia scoasă din cuptor...

Ce are a face povestea asta cu cele douăsprezece nopţi care străjuiesc trecerea dintre ani? Are, căci oamenii cu rost, mai ales cei ai lumii oraşelor şi ghildelor medievale nu sărbătoreau aşa, după cum îi venea fiecăruia, ci cu bună rânduială, dimpreună şi după reguli bine stabilite. Iar una dintre ele cerea ca vesela adunare să-şi aleagă un rege, pus să comande petrecerea.

Şi...ce mână ar fi fost mai potrivită să facă o asemenea alegere, decât cea a hazardului! L-au pus să ia forma unei pâinici ascunsă în mulţimea care umpleau coşul cel mare aflat la casa unde se dădea petrecerea. Una în care brutarul strecurase.... nu un inel, ca în povestea lui Charles Perrault, ci, iniţial, un bob de fasole uscată.

Cine nimerea pâinica cu pricina, devenea rege...pentru o zi, se înțelege!

Acum, să nu vă închipuiţi că imaginaţia s-a oprit la bobul de fasole. Curând, el a fost înlocuit cu tot felul de alte lucruri, de la sâmburi de migdală ori de caisă, până la figurine din porţelan, din lemn, monede, ori te miri ce alte obiecte suficient de mici pentru a rămâne ascunse în miezul pâinii dar capabile, în egală măsură, să stârnească uluiala şi plăcerea celui ce le descoperea, ca şi a convivilor săi. Inutil să vă mai spun că aceste obiecte sunt piese preţioase de colecţie până în zilele noastre!

Mai vii ca oriunde, tradiţiile acestea sunt de găsit, până astăzi, în valea Rinului şi lucrul nu este deloc întâmplător. Aici, tradiţia sărbătoririi celor trei regi-magi, Melchior, Gaspar şi Balthasar, a prins rădăcini adânci. Rămăşiţele lor pământeşti au fost aduse de la Milano să sfinţească marea catedrală din Koln, chiar de către Frederic de Barbarosa, pe la 1164.

Sărbătorile creştine şi cele lumeşti sunt legate pe meleagurile acestea, ale Franţei ca şi ale Germaniei, de obiceiurile petrecerilor care încheie sirul magic al celor douăsprezece nopţi tocmai datorită lor. Iar clou-ul este celebra noastră pâinică, numită „galette des rois”.

( Audio: Ascultați întreaga poveste )

Pâinica noastră a căpătat un miros şi un gust cu totul speciale datorită unui Mareşal al Franţei de la curtea Regelui Ludovic al XIII-lea: PompeoFrangipani.

Provenitdintr-o familie nobilă a Italiei, Frangipani a rămas celebru pentru invenţia cu care a schimbat pentru totdeauna aspectul şi mai ales mirosul mănuşilor de la curtea regelui: un parfum extras din florile unui arbore exotic, foarte probabil aclimatizat în sudul cald al Italiei. Succesul substanţei, numită de atunci frangipan, a fost atât de mare, încât un patiser a găsit de cuviinţă să-l adopte pentru produsele sale, inventând o cremă pe bază de praf de migdale, cu acelaşi gust şi miros.

Există nenumărate variante ale celebrei „galette des rois”. Cei din Aquitania au transformat-o chiar într-o brioşă încoronată cu fructe confiate. Această specialitate, deși apreciată de publicul consumator, avea să creeze un „război” nemilos între patiseri şi brutari. Conflictul a fost cu greu stins prin metode parlamentare la 1717, când înţelepţii aleşi ai poporului au decis să le interzică, prin lege, brutarilor utilizarea untului şi a gălbenuşului de ou la fabricarea "galetelor”.