Olandezul zburător

„Olandezul zburător” sau „Vasul fantomă” cum spun francezii, este prima partitură lirică wagneriană care a rămas în istoria muzicii cu statut de capodoperă.

Premiera a avut loc la 2 ianuarie 1843 la Dresda sub bagheta compozitorului. Celebra soprană Wilhelmine Schröder-Devrient a fost Senta şi totuşi partitura a trăit un eşec lamentabil. Timpul a reparat însă regretabila greşeală.

Pentru prima oară, în „Olandezul zburător” universul muzical şi poetic wagnerian este clar conturat, chiar dacă mai există pagini de certă influenţă lirică italiană, romantic germană sau grand-opéra franceză. Compozitorul foloseşte una dintre temele majore ale romantismului, care îl va preocupa pe tot parcursul vieţii marcându-i profund creaţia. Este tema dragosteicare mântuieşte, a iubirii sincere care salvează păcătosul.

Orchestra „Olandezului” capătă un rol principal şi dimensiuni uriaşe. Scriitura simfonică impresionantă, amplă şi detaliată, împleteşte leitmotive uşor de recunoscut. O partitură instrumentală de amplitudine simfonică, depăşind mult cadrul consacrat al unui teatru muzical.

Personajul Olandezului, tragic în esenţa lui ca şi personajul Sentei – exaltată, extatică, transfigurată prin aspiraţia ei spre absolut – se încadrează, prin forţa lor de a trăi la intensitate maximă pasiuni supraomeneşti, în galeria marilor figuri ale teatrului liric din toate timpurile.

Foto: Adi Tudose

Orchestră şi voci de excepţie, un dirijor experimentat şi profund, un cor foarte bun, regizor cu imaginaţie bogată şi scenograf inspirat – iată marile provocări ce se ridică în faţa celor care doresc să ofere astăzi publicului românesc o nouă versiune a „Olandezului zburător”.

De fapt, ceea ce am putut vedea şi asculta sâmbătă 20 şi duminică 21 martie pe scena Operei Naţionale Bucureşti nu este o premieră reală ci o reluare a unei montări realizate în urmă cu 10 ani. Regia - Beatrice Rancea , costumele - Irina Schroter şi scenografia excepţională semnată Helmut Stürmer sunt punţile ce leagă spectacolele trecute de cele de astăzi. Noi sunt cele două distribuţii complete, nou este şi dirijorul. Astfel putem spune că, în cadrul teatral cunoscut, muzica a luat forme noi şi proaspete.

Dirijorul Cristian Mandeal îşi încearcă pentru prima oară puterile cu o partitură wagneriană. Reuşita este spectaculoasă. Sub bagheta sa, muzica lui Wagner capătă consistenţă şi farmec prin profunzimile, trăirile intense, risipa generoasă de afecte, paleta nesfârşită de culori, exploziile tunătoare sau şoaptele abia auzite pe care le percep şi pot să le transmită, în egală măsură interpreţilor şi publicului, doar adevăraţii mari artişti. Bagheta sa este sigură, respectul faţă de voci, deplin.

Cristian Mandeal a construit şi reconstituit în manieră proprie, o partitură devenită şlagăr în lumea teatrului liric. A reuşit o versiune pe care o poate numi „ a lui”, aşa cum s-a mai întâmplat, nu o dată, în cariera sa de şef de orchestră – aş aminti acum şi aici, pentru că am auzit-o nu de mult şi m-a uimit, doar o cu totul nou redescoperită partitură a „Simfoniei fantastice” de Berlioz, ce poartă inconfundabilă marca Mandeal. Cristian Mandeal îl citeşte pe Wagner în cheie proprie şi foloseşte pentru asta experienţa sa de o viaţă ca şef de orchestră cu repertoriu simfonic. Nici că se putea o alegere mai bună decât partitura „Olandezului”.

Cristian Mandeal însă nu poate face minuni. Orchestra ONB reuşeşte momente spectaculoase dar rămâne – mai ales în ce priveşte compartimentul alămurilor – încă departe de o orchestră wagneriană în adevăratul înţeles al cuvântului.

Eforturile instrumentiştilor au fost răsplătite cu aplauze generoase.Pe scenă, majoritatea soliştilor s-au luptat din greu cu partiturile lor, reuşind fiecare câte ceva din rolul interpretat.

Excepţie, cei doi tenori solicitaţi pentru rolul Eric, Marius Vlad Budoiu şi Cristian Mogoşan care, fiecare în felul său, au reuşit să surprindă şi să redea, atât vocal cât şi scenic, acea disperare a iubitului respins în care se amestecă, în părţi egale, agresivitatea imperativă cu rugăminea inlăcrimată.

Madeleine Pascu și Gary Simpson

Pentru rolul titular, au fost aleşi doi interpreţi, românul Ştefan Ignat şi americanul Gary Simpson. Ştefan Ignat a rezolvat vocal corect partitura. Străine însă i-au rămas – atat în voce cât şi în jocul actoricesc – tumultul interior, trăirile intense, tragedia profundă a personajului, latura lui poetică.Toate acestea le-am regăsit în cântatul inteligent şi jocul nuanţat ale americanului Gary Simpson, care umple cu semnificaţii fiecare sunet şi fiecare gest. Din păcate vocea obosită şi nu foarte penetrantă îl împiedică să reuşească întru totul în demersul său artistic.

Maleleine Pascu și Cristian Mogoșan

Arareori mi-a fost dat să văd pe scenă o luptă atât de crâncenă între un interpret şi rolul său aşa cum a fost lupta Anei Maria Comşa cu partitura Sentei. Am simţit parcă eu însămi emoţia şi frica paralizante. Totuşi, remarcabile şi mai ales promiţătoare sunt muzicalitatea cântăreţei, frumuseţea vocii, sensibilitatea interpretării. Sunt sigură că experienţa mai multor spectacole şi câţiva ani în plus de practică scenică o vor conduce pe tânăra soprană către succesul dorit. Deocamdată uşa către acest succes este încă doar... întredeschisă.

Experienţa de scenă, dezinvoltura, siguranţa, preocuparea pentru trăirea convingătoare şi jocul actoricesc veridic au ajutat-o în schimb pe Madeleine Pascu să se apropie mai mult de ceea ce Wagner şi-a dorit pentru Senta lui. Rămân de rezolvat „doar” acutele şi gravele, şi de timbrat şi colorat ceva mai mult registrul mediu.

Cei doi interpreţi aleşi pentru rolul Dalland au fost Mihnea Lamatic şi Horia Sandu, primul mai discret al doilea mai impetuos. Două realizări meritorii, atât vocal cât şi scenic.
Cel de al doilea rol de tenor din partitură este cel al timonierului. Doi tineri cântăreţi au demonstrat că au voci şi ştiu să îl cânte frumos. Ei se numesc Liviu Indricău şi Lucian Corchiş. Acestuia din urmă însă trebuie să îi reproşez jocul actoricesc forţat şi îngroşat, ajungând uneori până la limitele bunului gust. Că mai puţin este mai mult (less is more) este astăzi o constatare cu statut de lege.

Am putea crede că încă o verigă de legătură cu montarea de acum 10 ani ar putea fi considerată corul, pregătit astăzi ca şi atunci de maestrul Stelian Olaru. Este şi nu este aşa. Este vorba, într-adevăr de acelaşi cor al ONB dar componenţa lui nu mai este aceeaşi, ea s-a schimbat mult în anii care au trecut. Acelaşi este însă maestrul Stelian Olaru care, cu ştiinţa, implicarea, ambiţia şi dăruirea sa care au ajuns proverbiale, reuşeşte şi de astă dată să facă din scenele cu cor poate cele mai bune momente ale spectacolului.

Am aşteptat mult un titlu wagnerian în repertoriul primei scene lirice a ţării. Mă bucur că a fost aleasă opera „Olandezul zburător”. Sper ca pe viitor, în rolurile principale să fie invitaţi cât mai mulţi oaspeţi străini care să aducă cu ei experienţa şi reperele devenite standard la nivel internaţional în interpretarea vocală şi scenică a acestor partituri atât de speciale. Cântăreţii români au nevoie de maeştri adevăraţi, de modele şi de exemple. O primă şansă a lor se numeşte Cristian Mandeal. Este un început extraordinar pentru un drum al cărui capăt rămâne încă foarte departe. Renunţarea, totuşi nu este o opţiune.