Misterul din gradinile suspendate ale Semiramidei

De ce a pus legendara regină a Babilonului să se construiască un zid înalt, care să împrejmuiască mândra ei cetate, nu este deloc greu de ghicit: pentru a-i împiedica pe „musafirii nepoftiţi”, dar plini de pofte, să dea buzna pe nepusă masă.

De ce, însă, pe terasele create de acele ziduri în scară, regina a pus să se ridice faimoasele ei grădini, care apăreau privirii suspendate între cer şi pământ, rămâne până astăzi un mister.

Între multele sale calităţi, Semiramida a avut, poate, intuiţia amenajării vegetale a marilor spaţii construite. Se născuse, odată cu ea, breasla peisagiştilor.

Ce altceva să faci pe vremea aceasta, a gerurilor, care au pus gând rău pietrelor, decât să stai la gura sobei şi să încerci a dezlega marile mistere ale lumii. Te pomeneşti că Semiramida era vegetariană convinsă şi, prin urmare, salatele nu aveau cum să lipsească de la masa ei...mi-am zis eu. Când şi cum au ajuns diferitele ierburi, ori plante speciale, salate, este un mister încă şi mai adânc decât cel al grădinilor suspendate ale Semiramidei.

( Audio:Ascultați întreaga poveste )

Pe plaiurile noastre...europene, prima înregistrare scrisă a acestei alchimii culinare se regăseşte pe la anul 1600. O ştim, pentru că John Evelyn, membru al faimoasei Societăţii Regale de Ştiinţe, a avut ideea de a tipări şi a pune în vânzare o carte cu titlul „Acetaria: discurs asupra salatelor”.

Recomandările cărţii au rămas până astăzi pietre de hotar în arta salatelor: „frunzele se stropesc doar cu apă, nu se înmoaie , se usucă apoi bine într-un ştergar curat, după care se stropesc cu ulei de măsline verzi palide, cu oţet de cea mai bună calitate, infuzat cu plante şi alte ierburi aromate, iar apoi se presară cele mai fine cristale de sare de mare”.

Cartea punea la dispoziţia londonezilor, pentru care a fost scrisă, instrucţiuni precise cu privire la cultivarea a nu mai puţin de 30 de soiuri de plante pentru salate, printre care patru feluri de lăptuci romane, spanac, andive, cicoare, păstârnac, ridiche, pătrunjel, rucola.

Motivul acestei strădanii, nu este nici strict culinar şi nici ştiinţific, el ţine în parte de o problemă de cultură culinară. Contemporanii britanici - şi mai larg europeni - ai ilustrului nostru autor, mai ales cei din „lumea bună”, erau de neclintit din credinţa că oamenii civilizaţi se hrănesc cu carne şi produse din făina de cereale și că ierburile şi alte verdeţuri servesc ca hrană doar pentru oamenii sălbăticiei. Pe deasupra, nimic mai dăunător pentru stomac şi funcţiile omului, decît ingurgitarea ierburilor crude!

Ca să vezi cum se schimbă lumea! Astăzi, dimpotrivă, nu există recomandare de hrănire sănătoasă, care să nu includă salatele la loc de frunte!

Adevărul este că nici salatele n-au stat pe loc. S-au schimbat o dată cu oamenii şi cu obiceiurile lor. Ca şi în marea pictură, se poate spune că salatele au avut o epocă a „clasicismului”, după cum au avut una a inovaţiei, a contra-clasicismului, a roccocoului, pentru ca astăzi salatele să trăiască vremurile multi-culturalismului şi ale globalizării. Salatele cu ierburi de mare, ale japonezilor, stau la masă cu salatele mexicane, miile de feluri de salate ale chinezilor poposesc la un loc cu salatele europenilor şi nici Africa nu mai este de mult un continent necunoscut, când este vorba despre vegetale şi alimentaţie.

Cum ingredientele de bază nu sunt prea multe, pentru a-şi asigura varietatea de care au nevoie consumatorii lor, salatele au fost obligate să treacă, şi ele, Rubiconul! Adică să cucerească teritorii noi.

Unul dintre ele a fost introducerea cărnii în compoziţia numită salată. Un gest pe care puritanii nu-l acceptă nici astăzi, dar el face deliciul milioanelor de consumatori de pe întreg mapamondul. Aşa am ajuns să avem salate cu peşte, cu carne de pui, de vită, ori de porc, cu diferite fructe de mare sau carne de struţ.

Cealaltă manieră de a colora cât mai diferit salatele a venit din teritoriul fascinant al „asortimentelor” sau dressingurilor, cum sunt ele numite ,aproape universal, astăzi.

Sosul de soia, alături de oţet şi ulei sunt pomenite în cronicile Chinei antice şi ale Babilonului. Atât de popularul sos Worcerstershire era, se pare, cunoscut încă din vremea cezarilor Romei, desigur sub alt nume. Maioneza, ca ingredient al salatelor, are şi ea peste 200 de ani vechime şi pare să fi fost invenţia preferată la masa unui nobil francez.

Pentru că am vorbit de epoca roccoco a salatelor să spunem că la mesele capetelor încoronate ale Europei medievale puteau fi întâlnite salate conţinând petale de trandafiri sau violete, gălbenele.

Când cartoful a intrat în uzul culinar al Europei, salatele s-au îmbogăţit şi ele. La masa Reginei Maria a Scoţilor, preferată, se pare, era o salată care conţinea şi ciuperci, din neamul trufelor, precum şi felii de ou fiert, tare , fiind asezonată cu un sos de muştar.

Atunci când restaurantele au devenit parte comună a peisajului urban, barurile de salate sau chiar restaurantele care servesc doar salate au intrat definitiv în scenă şi nu par dispuse să o părăsească nici astăzi.

De ce ne fascinează salatele şi cum au ajuns să fie nelipsite de la masa omului de rând precum şi de la mesele cele mai bogate, ori alese din punctul de vedere al artei culinare? Eu, una, n-aş da vina nici pe medici şi recomandările lor privitoare la alimentaţia culinară, nici pe „obişnuiţe” sau tradiţii culinare, nici pe dorinţa mereu neostoită a gustului uman pentru noutate şi diversitate.

Cred, mai degrabă, că salatele, mai presus de orice, ne spun la fiecare întâlnire povestea fascinantă a miracolului luminii şi căldurii, pe care doar plantele au ştiinţa de a le pune la lucru în folosul lumii organice, pe seama căreia trăiesc toate celelalte viețuitoare iar noi, în rând cu ele. Dincolo şi dincoace de arta gustului, salata este un scurt tratat de istorie naturală şi de filosofie a vieţii pe Pământ.