Institutul Elie Wiesel și memoria publică a Holocaustului

Păstrarea memoriei Holocaustului nu a avut același rol ori importanță de-a lungul întregii perioade postbelice. Ea a cunoscut o evoluție care a inclus mai multe etape.

Într-o primă fază se vorbește despre "reprimarea amintirilor". După procesul Eichmanse vorbește despre "apariția martorului", respectiv constituirea unei memorii colective a Holocaustului. Odată cu sfârșitul anilor '70 , se ajunge la rolul de prim plan al memoriei Holocaustului când se vorbește despre "epoca martorului". Prăbușirea regimului comunist din România a dat la iveală noi elemente dar și repoziționări de perspective. Cum se reconstruiește din acel moment memoria publică a Holocaustului? Este ceea ce și-au propus să afle cercetătorii de la Institutul Elie Wiesel din București.

Alexandru Florian, directorul INSHR Elie Wiesel (fragment din interviu):

"Tema memoriei în sine dar cu precădere a memoriei publice reprezintă un obiect de reflecție în ultimele două-trei decenii și este un obiect de studiu academic extrem de actual în Europa și nu numai.

Subiectul a fost generat ca atare în Europa occidentală. Este un subiect de graniță pentru că îmbină două componente. Este vorba pe de o parte de a vedea un eveniment care s-a petrecut cândva din perspectiva istoriografiei și în același timp de a-l citi prin ochii memoriei a unor actori implicați, mă refer aici la persoane, grupuri de oameni, lideri sau chiar instituții, state, și felul în care o entitate sau alta promovează, construiește o anumită imagine , un anumit tip de memorie asupra evenimentului în discuție.

Bineînțeles că memoria se construiește în mod diferit pentru că , plecând de la aceeași situație istorică, fiecare actor este interesat să pună accent pe un anumit fragment din cadrul evenimentului respectiv și anume pe acela care îl avantajează.

Orice act de memorie este de fapt a-ți căuta rădăcinile sau a căuta să te legitimezi pentru a arăta că ai o anumită identitate, o anumită stabilitate, un anumit obiectiv, o anumită personalitate.

Cu cât fragmentul de istorie sau perioada de istorie de la care se reclamă mai mulți actori este o perioadă istorică să-i spunem controversată sau care a implicat evenimente în care părțile s-au aflat de o parte și de alta a baricadei, au existat – ca să simplific puțin – buni și răi, cu atât se va genera in mod spontan o competiție a memoriilor.

În cazul în care societatea este mai democratică dar a venit mai târziu la democrație, constatăm o realitate extrem de simplă și în același timp incitantă. Față de aceșași eveniment istoric se promovează memorii diferite. Unele dintre ele sunt competitive, unele dintre ele sunt contradictorii, unele dintre ele ajung la un moment dat să se respingă una pe cealaltă.

De ce vă spun că asta se întâmplă cu precădere în societățile care au venit mai târziu la democrație?

Pentru că în societățile în care democrația este consolidată , în care principiile, valorile democrației, în primul rând libertatea de expresie dar și libertatea și egalitatea între oameni, solidaritatea între oameni, alte valori ale principiilor umanismului din filozofie, societatea a învățat că anumite valori pot să se așeze pe spațiul public, alte valori – cele care într-un fel sau altul riscă să aducă atingere omului în general sau în particular – nu își găsesc locul pe spațiul public, pentru că aceste construcții riscă să creeze tensiune, să vătămeze relațiile dintre oameni.

Ori în estul Europei , printre care și România, deschiderea spre democrație de după 1990 în spațiul civic ce a însemnat? Că fiecare poate să vină și să spună orice, să-și povestească memoria și să creadă că memoria lui este cea mai bună și că ea trebuie să fie expusă pe spațiul public.

Spațiul public este spațiul la care acces toată lumea, toți membrii societății. Dar pe spațiul public nu se poate vehicula orice, nu este indiferent ce mesaje dai , verbale sau non-verbale. Există mesaje care pot fi îndreptate împotriva omului , sunt incitatoare, și - după cum s-a văzut - de la incitarea verbală sau simbolică se ajunge la incitarea fizică , la acțiuni criminale, la acte de terorism șamd.

Preocuparea noastră este, dincolo de a promova memoria Holocaustului, de a încerca pe de o parte să educăm diversele categorii de public dar să și îndreptăm lucrurile după cum permite legea, nu este o voință arbitrară a Institutului , să căutăm să asanăm spațiul public de valori și simboluri care sunt dăunătoare pentru umanitate. De asta s-a născut proiectul Memoria publică a Holocaustului .

Ideea de bază a proiectului este că memoria Holocaustului în societatea românească de după 1990 este una controversată, extrem de dinamică , că pe spațiul public se află și memoria bună și memoria rea, și că - pe măsură ce înaintăm în timp, ne maturizăm, ne formăm, ne dezvoltăm, ne asumăm o conștiință civică mai puternică - acest spațiu controversat va tinde să fie un spațiu al memoriei bune, adică elementele flagrante de promovare a valorilor extremiste se vor restrânge.

Mă ocup de problematica Holocaustului cu precădere din perspectiva receptării , a modului în care acest fragment din istorie a fost sau este cunoscut , receptat , comunicat pe spațiul public, interpretat de pe la jumătatea anilor 90.

În 2003-2004 am făcut parte din Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului pe care a inițiat-o președinția României de atunci. Imediat în 2005 a urmat înființarea acestui Institut. Cam de 10-12 ani mă ocup de această temă în mod constant , instituționalizat și coerent. Atunci când ajungi să pui față-n față documentele sau narațiunea supraviețuitorilor sau a martorilor cu ceea ce decenii la rând s-a scris despre ceea ce a fost, îți dai seama, și asta la un moment dat poate să devină o ironie a sorții, cât de mincinos s-a scris, cât de deformat de fapt s-a scris. Cauzele sau argumentele pentru care s-a întâmplat sau se mai întâmplă acest lucru se pot găsi dar în același timp îți dai seama cum societatea modernă își fabrică propriile mituri și, ca urmare a acestor mituri sau șabloane, sunt multe ziduri care se ridică la nivelul societății civile , a conștiinței civice și că abia după o perioadă destul de îndelungată pot fi anihilate anihilate aceste mituri .

Încă și astăzi mare parte din societatea românească se confruntă și se simte foarte confortabil în prejudecăți de tipul "Evreii au dus-o bine în România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial" sau "Da, au avut de suferit dar în special din cauza germanilor, a Germaniei naziste , a armatei care era aici" , fără a fi dispuși măcar să-și aplece urechea atunci când li se comunică sau sunt puși să recepteze un alt tip de discurs și măcar să-și pună o întrebare "Oare chiar așa a fost?" .

Au fost cazuri în care ni s-a întâmplat aici la Institut să ni se pună niște întrebări de tip negaționist , din care percepeai în mod direct rolul prejudecăților și cât de greu e să le dai la o parte , să introduci o stare de reflexie, să-i faci să-și pună niște semne de întrebare. Le arătam documentul ca atare și totuși nu avea niciun efect. Persoana respectivă avea aceeași atitudine, susținea aceleași afirmații pe care le-a avut și înainte. Nu e o situație numai pentru România, negaționismul s-a afirmat puternic pentru prima dată în alte țări în occident , sunt cazuri de istorici care au construit un anumit curent negaționist.

Institutul are ca scop principal intensificarea studiilor, a activității de cercetare istoriografică, cu precădere privind viața și tragedia evreilor din România în perioada anilor '40 din secolul trecut. Ca activități complementare derulăm proiectele educative sau culturale legate de promovarea memoriei victimelor Holocaustului.

După 10 ani de activitate, Institutul poate prezenta câteva proiecte pe care le considerăm reușite și câteva activități pe care le-am derulat pe linia educației, a încercării de a minimaliza sau de a stopa manifestările de negare a Holocaustului sau de promovare a simbolurilor extremei dreapta fasciste pe spațiul public în România. Nu toate s-au încheiat așa cum ne-am fi dorit și cum considerăm că ar fi trebuit să se încheie , din diverse considerente care țin de mentalitatea, nivelul de educație, și de modul în care funcționează instituții cu care intrăm în contact în cadrul acestor tipuri de proiecte pe care noi le considerăm educative și nu de pedepsire ori de cenzurare a libertății de exprimare.

Am reușit să avem o revistă cu statut și conținut academic. Este vorba despre revista "Holocaust. Studii și cercetări". Este al șaselea an de când apare. Este o revistă recunoscută în standardele academice românești, întrucât este acreditată de departamentul de cercetare al Ministerului Educației , înscrisă la categoria publicații academice de nivel B, ceea ce înseamnă foarte mult. Este o revistă în care publică colegi de-ai mei, alături de alți cercetători din țară sau din străinătate care au ceva de spus legat de această tematică extrem de vastă care este Holocaustul în general sau Holocaustul din România.

Institutul are și o editură . Am reușit să publicăm câteva titluri care să aducă un plus de cunoaștere în problema Holocaustului. Pentru noi nu cantitatea, numărul titlurilor a fost important ci această capacitate de a găsi și de a selecta acele volume care într-adevăr aduc o contribuție , au ceva nou în cercetarea Holocaustului. Am publicat în egală măsură volume de documente pentru ca publicul larg de cititori din România să aibă acces la ele, să nu fie nevoit să scotocească prin diverse arhive. Am publicat volume de documente cu studii introductive consistente asupra problemei respective . Am editat și volume care sunt analize istoriografice pe un moment sau altul , pe o chestiune punctuală sau alta din perioada anilor' 40. Avem în cadrul acestui proiect editorial o bună colaborare cu edituri consacrate din România și în general publicăm în parteneriat astfel încât să reușim să fim prezenți în librării cu titlurile respective. toate aceste documente precum ;i multe altele pot fi consultate la biblioteca Institutului."

AUDIO: Documentarul PĂSTRĂTORI AI MEMORIEI PUBLICE