Bunătăți din grădina lui VARĂ-Împărat

Strămoşii lor se trăgeau, se pare, din ţinuturile îndepărate ale Asiei.

Nu ştim exact dacă din China, ori din altă parte, dar ştim că numele a fost adus până la noi de limba arabă, din rădăcina Sharab, ceea ce la origini desemna o băutură îndulcită, pe care şi astăzi o numim sirop. Un derivat al acestei rădăcini, Shabat, a devenit în limba turcă Sherbet, de unde toate popoarele europene au preluat-o: Sorbetto, în italiană, sorbet pe franţuzeşte şi Sorbete în limba spaniolă.

Servită în apă cât mai rece, ca o boare întremătoare, băutura aceasta este unul dintre semnele cele mai răspândite de bineţe şi bunăvoinţă cu care musafirul era întâmpinat, deopotrivă în palatele şi în casele din Arabia, Turcia sau Persia. Prin meşteşuguri speciale, uneori, era păstrată gheaţă sau zăpadă care se amesteca cu siropul îndulcit, astfel încât surpriza gustului era sporită de cea a regăsirii unui strop de iarnă într-un pahar cu apă, în mijlocul unei toride zile de vară.

Ca multe alte minunăţii, se pare că tot în traista lui Marco Polo a călătorit spre noi, europenii şi secretul îngheţatei, adică al amestecului de lapte, frişcă, zahăr şi gheaţă. Prin inventivitate locală şi multă străduinţă aşa au ajuns mai întîi la curţile împărăteşti, iar mai apoi şi în casele mai cu dare de mînă ale orăşenilor, iaurtul îngheţat, şerbetul făcut dintr-un amestec din suc concentrat de fructe şi apă, cu albuş bătut de ouă sau gelatină; sorbetul, acela care nu vede niciodată culoarea laptelui şi, desigur, îngheţata.

Audio: Ascultati intreaga poveste

Pe la 1800 deja, îngheţata era un desert care urcase scările Casei Albe; prima doamnă a Statelor Unite, soţia Preşedintelui Madison, Lady Dolley, servind-o cu un succes remarcabil oaspeţilor săi.

Pe tot întinsul secolului al XIX-lea siropurile îngheţate sau amestecate cu gheaţă au devenit parte a unui tot mai extins repertoriu de băuturi, nu puţine dintre ele, vizitate de cîteva picături de alcooluri tari.

Dintr-un motiv care ţine probabil de visare, dar şi de chimie, şerbeturile şi sorbeturile folosesc şi astăzi, cel mai des, gusturile de lămîie, portocală, mure sau trandafiri.

Pe aici, prin urbea Bucureştilor, îngheţata a devenit celebră, se zice, tot datorită fraţilor Capşa, cei care-şi deschiseseră o prăvălioară, pe la 1868, în casele vornicului Slătineanu, de unde nu s-au mai mutat niciodată. Pe această poartă a miracolelor culinare şi a literaturii româneşti au intrat în lumea noastră nenumărate „specialităţi europene”, între care desigur şi îngheţată. Secretul fabricaţiei, se zice, l-a furat careva de la un italian care a făcut imprudenţa de a-şi lua o calfă, nu tot atît de credincioasă, pe cît dornică de îmbogăţire, pe cont propriu. Restul, desigur, ţine de mitologia Bucureştilor de altădată, la fel de îndrăgostit de îngheţată ca şi cel de astăzi.