”Tuturor ne-a scăzut capacitatea de a asculta şi capacitatea de a ne concentra în relaţie cu cineva”

Realizatori: Daniela Petrican şi Cătălin Cîrnu

Chiar dacă uneori nu conştientizăm pe deplin amploarea fenomenului, hărţuirea în mediul şcolar sau bullying-ul este o problemă reală şi este foarte prezentă în rândul copiilor şi adolescenţilor, iar efectele sale pot fi devastatoare pentru copii.

Din păcate, ţara noastră ocupă locul al treilea în statisticile europene în ceea ce priveşte bullying-ul în şcoli, conform raportului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Mai exact, un elev din doi este victima actelor de ameninţare, de umilire sau de violenţă fizică, iar patru din cinci copii asistă la situaţii de bullying la şcoală. De ce a luat amploare acest fenomen şi ce implică el pentru dezvoltarea copiilor, aflăm imediat de la invitatul "Apelului matinal", profesor Daniela Vişoianu, expert în educaţie şi consilier parlamentar. Bună dimineaţa!

Bună dimineaţa!

Acest fenomen, că până la urmă a luat amploare, e clar, vorbim despre un fenomen, a fost ignorat de părinţi, dar şi de şcoală şi asta s-a întâmplat vreme de mulţi ani. Încă există situaţii în care adulţii, chiar părinţii văd aceste forme de hărţuire ca pe un incident minor. Oare aşa este? Şi ne amintim de acel caz cu elevul care a bătut profesoara chiar de faţă cu mama sa.

Sunt mai multe nuanţe aici. Se vorbeşte mult în ultimii ani, se face puţin. Ar trebui să ne uităm un pic la lucruri mai globale, aşa, mai rotund. Pe de-o parte, avem o tensiune care a crescut în întreaga societate. Tehnologia are impact, de exemplu, şi asupra adulţilor. Tuturor ne-a scăzut capacitatea de a asculta şi capacitatea de a ne concentra în relaţie cu cineva. Avem mai puţină răbdare, atenţia noastră e pe o perioadă mai scurtă de timp, ne e greu să ascultăm o prelegere, de exemplu, ne e greu să stăm concentraţi în citit, chiar cei care aveam acest exerciţiu, dacă nu avem disciplină în utilizarea tehnologiei. Dar, sigur, şi o dinamică accelerată a celorlalte procese a crescut tensiunea, deci lumea nu mai are răbdare. Şi atunci asta este o reflecţie în lumea adulţilor, care se duce şi în lumea copiilor. Pe de altă parte, avem o negare a nevoilor fundamentale a copiilor în instituţia şcolară. Trebuie să folosim cuvântul de instituţie, pentru că e un mic proces de instituţionalizare, e un transfer de drepturi şi de responsabilităţi între familie şi şcoală în momentul în care copilul se duce în şcoală. Gândiţi-vă că noi, ca adulţi, pentru că e dimineaţă, iată, e luni, noi ca adulţi avem câteva rutine de dimineaţă, una dintre ele este că abia putem să vorbim cu cineva dacă nu ne-am băut cafeaua de dimineaţă, după care ne deshidratăm şi avem nevoie de apă. Nevoile acestea în şcoală nu sunt foarte bine adresate, sunt copii cărora le este sete şi n-au de unde să bea apă sau nu au apă la ei şi le este sete atunci, nu le este sete peste o oră sau peste jumătate de oră. Sunt generaţii întregi de elevi care nu mănâncă niciodată masă caldă la prânz, la gimnaziu sau în liceu şi peste aceste nevoi, pe care copiii le conştientizează sau nu le conştientizează, ei sunt doar agitaţi, ei intră într-o stare de agitaţie, dar nu-şi dau seama dacă le e sete sau nu le spune nimeni: bea un pahar de apă, pentru că s-ar putea să fie... uite, e cald afară şi vă transpiraţi sau alte lucruri de felul acesta. Peste aceste tensiuni care se simt în corp şi dacă apare o tensiune în corp, sigur că poate să apară şi un comportament mai violent sau mai agitat, sau mai agresiv pur şi simplu, pentru că e o nevoie de supravieţuire acolo când vorbim de apă, de masă, de odihnă, de somn. Peste aceste nevoie se suprapune chestiunea cu tehnologia, care se anulează conştientizarea de nevoi. Gândiţi-vă la copiii, adolescenţii care se joacă la calculator că nu-şi dau seama dacă le e sete, dacă le e foame, dacă le e somn şi dacă părintele intervine, hai să spunem, mai abrupt şi le ia consola de joc sau le ia telefonul, brusc acestora li se face somn, de exemplu, pentru că nu-şi dădeau seama că le este somn sau o zbughesc la toaletă sau au alte tipuri de urgenţe care pur şi simplu sunt amânate din mecanismul acesta de, nu i-aş spune încă dependenţă, probabil pentru mulţi dintre ei, dar mecanismul acesta de a sta conectaţi la un tip de atenţie pe care-l au. Peste asta se suprapune adolescenţa, preadolescenţa, adolescenţa cu alte provocări în corp legate de hormoni. Ori faptul că îi tratăm pe copii doar, din punct de vedere cognitiv, ca pe nişte recipienţi în care să fie turnată cunoaşterea, nu are cum să ducă într-un loc sănătos şi bun şi calm şi liniştit pentru toată lumea.

Dar când ar trebui să conştientizăm că în viaţa şcolară a copilului nostru se întâmplă ceva sau, nu ştiu, ce ar trebui să ne atragă mai multă atenţia?

Putem să vedem încă de la grădiniţă şi sunt părinţi care observă că un copil care se duce cu bucurie la grădiniţă nu se mai duce sau nu vrea să se mai ducă, sau nu spune neapărat că nu vrea să se ducă, dar dimineaţa i se face rău, dureri de burtă sau varsă sau... nu mai doarme bine sau nu mai doarme în rutina obişnuită, dacă vorbeşte sau dacă conştientizează, poate să indice un coleg cu care are o provocare. La vârsta mică, încă poate să spună şi încă nu apar ameninţările care apar, de exemplu, deja din primar, din păcate, dar ulterior din gimnaziu, când există un agresor care exercită presiuni asupra copilului şi îl ameninţă că i se vor întâmpla lucruri mult mai rele dacă spune cuiva, dar vedem în comportamentul copilului, dacă suntem atenţi, şi părinţii în general sunt atenţi şi observă o schimbare, că e o schimbare de comportament: devine mai tăcut sau ezită să intre în anumite sarcini sau se retrage mai mult timp în camera lui. Există nişte elemente de... şi atunci părintele trebuie să adreseze această întrebare către învăţătoare şi către profesorul diriginte, pentru că dacă doi adulţi, trei adulţi confirmă că e schimbare de comportament, după care după aceea se pot duce către consilierul şcolar.

Consilier şcolar, aminteaţi de psihologia cognitivă, cred că sunt puţini psihologi, în acest moment, în şcolile din România. Evident, părinţii trebuie să fie foarte atenţi. Cum ar trebui să reacţioneze şcoala şi cum ar putea identifica, de exemplu, profesorii, anumite probleme pe care le întâlnesc şi, evident, cum să reacţioneze de fapt, că aici e scopul tuturor să intervină la timp?

Deficitul acesta de atenţie, despre care vorbeam mai devreme, se manifestă şi la adulţi, deci şi pentru profesori e o provocare să fie în continuare atenţi, să asculte cu tact şi să observe schimbările comportamentale. În general, profesorii văd acest lucru. Ce ar trebui să luăm în considerare este dacă li se pare important, le pasă suficient cât să semnalizeze acest lucru şi, din păcate pentru noi, ca societate, dacă sesizarea lor, faptul că deschid o conversaţie cu familia este bine primită de către familie, pentru că uneori părinţii refuză să accepte că există o problemă cu copilul lor.

Exact ca în cazul drogurilor, scuze că am intervenit, când mulţi părinţi refuză evidenţa.

Da, pentru că sunt într-un mecanism din acesta, în care se învinovăţesc foarte mult. Un părinte care se confruntă cu acest fenomen, prima dată se gândeşte ce a greşit el fundamental în creşterea copilului lui, după care se gândeşte că a avut o carieră, a trebuit să pună o pâine de masă, a trebuit să plătească rata de la bancă şi atunci a stat foarte mult la birou şi e posibil ca copilul să se fi simţit părăsit, abandonat sau nu a păstrat o legătură, nu a construit o legătură cu el. Şi atunci, din mecanismul acesta de vină, care este profundă, puternică, îl copleşeşte pe părinte, e dificil să discuţi o problemă, să adresezi o problemă dacă te simţi vinovat. Ori nu poate fi cerut ajutor şi copilul nu poate să depăşească singur dificultatea cu care se confruntă, situaţia de hărţuire, chiar şi când este agresor. Acolo sunt mai multe lucruri şi e un triunghi care trebuie construit între familie, specialist, fie el consilier şcolar, fie psiholog în terapie, dacă există, e un program guvernamental "Din grijă pentru copii", cu posibilitatea ca familiile să acceseze pentru copii un număr de şedinţe gratuite de terapie. Sunt multe cabinete de psihologi înscrise în acest program, ele pot fi văzute pe o listă publicată de Consiliul Psihologilor din România. Deci, avem nevoie de părinte, de specialist şi de şcoală, pentru că şcoala, oricât ar vrea, să se detaşeze şi să spună 'nu e treaba noastră, comportamentul nu e treaba noastră', caracterul, constructul de caracter şi de identitate rămâne şi în responsabilitatea şcolii, oricât ar vrea şcoala de mult să se ocupe exclusiv de învăţare. Şi nu pot să încurajezi spaţii în care copilul nu simte acelaşi tip de suport sau acelaşi tip de sprijin că aici este conversaţia: de ce copii se comportă diferită în familie şi diferit în şcoală? Pentru că triunghiul acesta nu funcţionează.

Dar fără o implicare adulţilor, ce se poate întâmpla, cât de grave pot fi consecinţele şi ce ar trebui să avem în vedere în continuare?

Semificative... Putem să vorbim despre un copil care va creşte şi nu va fi un adult funcţional. De la modul în care îşi alege studiile superioare, va face posibil... E posibil uneori să facă o alegere de studii superioare care nu neapărat i se potriveşte, dar rezolvă o problemă în familie, de exemplu 'am făcut atâtea eforturi pentru tine, fă şi tu facultate', tipul acesta de discurs, dar ulterior sunt probleme legate de comunicare, de intimitate, de relaţie, de cum construieşti o familie, de propria lui relaţie cu viitorii copii, de propria lui relaţie cu părinţii când aceştia nu mai pot să-l susţină, o rată mare de neintegrare a tinerilor şi adolescenţilor care dacă nu... Deci discuţia este că un copil trebuie să întâlnească adversitate în viaţă, are nevoie de obstacole, dar obstacolele acestea ar trebui construite în experienţe de învăţare memorabile. Şi aici este marea miză a şcolii şi a profesorului din România. Cum construiesc? Construim pentru copii experienţe de învăţare memorabilă care să îl provoace şi care să fie la fel de provocatoare ca jocurile la calculator sau mult mai provocatoare pentru că presupun efort îndelungat sau decât tentaţia de a încerca substanţe interzise.

Şi pe care să le depăşească, evident, şi cu sprijinul familiei şi al şcolii. Cu siguranţă...

Şi cu încredere în el, că aşa îşi câştigă încrederea în el şi va deveni un adult funcţional şi bine integrat, cu o viaţă de calitate şi cu bucurie în viaţa lui.

Da, vom mai vorbi despre bullying şi de tot ceea ce se întâmplă în învăţământul din România. Cu mulţumiri pentru prezenţa alături de noi.

O zi bună!

Profesor Daniela Vişoianu, expert în educaţie, invitatul de astăzi al "Apelului matinal"./editor Florin Lepadatu/