Situația copiilor fără CNP

Realizator: În România există aproximativ 160.000 de persoane fără cod numeric personal, conform datelor existente, evident, în multe cazuri fiind vorba chiar de copii. Accesul acestora la educaţie, dar şi la serviciile de sănătate nu era reglementat, două propuneri legislative fiind discutate în Parlament, la iniţiativa deputatului independent Oana Bâzgan, invitatul "Apelului matinal" de astăzi. Bună dimineaţa!

Oana Bâzgan: Bună dimineaţa şi mulţumesc pentru invitaţie!

Realizator: Înainte de toate, care este situaţia celor două proiecte legislative?

Oana Bâzgan: Cele două proiecte legislative fac parte, într-adevăr, dintr-un pachet care îşi propune să ajungă la cât mai mulţi copii în această situaţie, unul care reglementează accesul acestora la sănătate, la servicii de sănătate, la fel ca orice alt copil în România şi care a primit votul în plenul Senatului şi a ajuns în Camera Deputaţilor, Camera Deputaţilor fiind decizională, iar celălalt, în ceea ce priveşte reglementarea accesului şi garantarea accesului acestor copii la educaţie, care a primit votul în Camera Deputaţilor şi a mers în Senat, unde Senatul este cameră decizională. Deci, practic, avem două proiecte legislative care sunt exact la jumătate circuitului parlamentar şi au intrat ambele în camerele respective, care sunt decizionale. Sperăm ca poate până la sfârşitul anului să reuşim să le transformăm în legi şi de anul viitor, să putem realmente să ajungem la aceşti copii.

Realizator: Şi totuşi, cum au ajuns copiii în situaţia de a nu avea CNP? Mi se pare incredibil în 2018.

Oana Bâzgan: Există trei motive principale pentru care un copil nu are cod numeric personal: fie primul motiv este că părinţii lor nu aveau cod numeric personal. În acest caz, dacă nu se cunoaşte identitatea părinţilor, atunci copilul nu este identificabil. Al doilea motiv este pentru că ei au fost abandonaţi la naştere, iar părinţii nu au fost identificaţi, iar al treilea motiv este din nedeclararea copiilor. O dată ce copiii ies din spital, unii părinţi - şi nu aş vrea să credem că este rea intenţie, ci există diferite motive: de analfabetism, de necunoaştere ş.a.m.d. - ei nu merg la primărie să-i declare. Este destul de uşor să credem că există o anumită tipologie de copil care ajunge în această situaţie, însă vreau să ştiţi că ea are de-a face strict şi numai cu nivelul de sărăcie. Deci poată să atingă copii din toate zonele geografice, din toate, dacă vreţi, zonele sociale care se confruntă cu probleme de sărăcie. Însă există şi veşti bune: anul acesta, în ianuarie, am aprobat prin Parlament Legea 14/2018, care reglementează şi simplifică procedura de obţinere a CNP-ului. Dacă până acum această procedură era extrem de greoaie şi aveai nevoie de extrem de multe documente, dar şi foarte mulţi martori şi trebuia să treacă printr-un tribunal o persoană pentru a dovedi cine este, în cazul copiilor, vă daţi seama, mai ales care provin din astfel de zone de sărăcie, acest lucru era aproape imposibil, începând din acest an, această procedură este strict administrativă, deci s-a simplificat foarte mult procedura de obţinere a actelor, iar mai mult decât atât, începând din acest an, nici un copil, în primele două cazuri, deci născuţi din părinţi fără CNP sau abandonaţi la naştere, nu mai rămân fără cod numeric personal, pentru că li se atribuie în mod automat un cod numeric personal în primele 30 de zile de viaţă. Practic, am oprit această problemă, care se propaga destul de alert în România, însă rămâne problema: cum facem să ajungem la ceilalţi, la cei care până acum au rămas neidentificaţi...

Realizator: Exact: şi cum facem?

Oana Bâzgan: ... şi exact asta încercăm să facem în momentul acesta, prin cele două proiecte legislative. Cred că înţelegem cu toţii că nu există o soluţie magică prin care îi găsim pe toţi, pentru că în momentul de faţă, adevărul este că nu ştim cu siguranţă câţi sunt, pentru că ei nu sunt în nici o evidenţă. Toate estimările noastre vin din diferenţe de copii născuţi, copii declaraţi ş.a.m.d. şi copii înscrişi la şcoală. Deci aceste două proiecte legislative în mod proactiv îşi propun să ajungă la aceşti copii. Dacă există cineva în comunitate care ştie că există un copil şi a ajuns la vârsta în care el poate fi înscris la grădiniţă sau la şcoală, aceşti copii până acum erau, dacă doriţi, atât la mila profesorilor, cât şi, în cazul serviciilor de sănătate, la mila doctorilor, neexistând prevăzut clar în lege că dreptul lor conferit de Constituţie trebuie să fie exercitat. Deci, în momentul de faţă...

Realizator: La mila comunităţii. din câte înţeleg. Vă întrerup, pentru că, evident, e o întrebare care, iată, naşte imediat foarte multe interpretări. Mă gândesc şi îmi permit să cred că aţi cunoscut cazuri de copii aflaţi în această situaţie. Cum se descurcau în momentul în care aveau nevoie de o internare în spital sau de un tratament special?

Oana Bâzgan: Aşa este, sunt foarte multe cazuri şi tocmai de aceea vreau să spun că sunt cazuri în sectorul 1 al Bucureştiului, cel mai bogat sector al Bucureştiului, sunt cazuri în toată ţara. Practic, ei puteau merge strict şi numai la spital, dacă aveau o problemă, o urgenţă, însă cunosc, am cunoscut un caz al unei fetiţe, de exemplu, care a avut un accident. Ea era în plasament. De doi ani de zile, mama sa se chinuia să-i obţină codul numeric personal pe vechea procedură şi bineînţeles, jucându-se cu copiii, a căzut şi şi-a spart foarte, foarte tare capul. A ajuns la spital. Bineînţeles că i-au fost acordate îngrijirile de urgenţă, asta însemnând dezinfectarea rănii şi cusutul efectiv al plăgii, însă în astfel de cazuri trebuie neapărat să facă un CT, pentru a se asigura că nu există o urmare gravă, care poate cauza moartea. Dacă mama plăteşte, bine, dacă nu, nu. Am mai avut un caz al unei feriţe de şase săptămâni care trăia cu mama într-o locaţie improvizată, pentru că mama era victima violenţei domestice, a făcut o gripă. Am mers la spital, febra i-a fost scăzută la spital, a primit medicamentele atunci, pe moment, pentru a-i trata situaţia aceea, însă ulterior a murit de febră, pentru că mama nu a avut acces la un medic de familie care să-i prescrie un nurofen, dacă vreţi.

Realizator: Da, cred că e.

Oana Bâzgan: Astfel de cazuri sunt inacceptabile şi nu mai putem să mergem înainte fără să îi luăm şi pe aceşti copii cu noi în societate, pentru că astfel de cazuri duc la abuz, la violenţă, la trafic de persoane, la risc de sărăcie şi ca să nu mai vorbim că este mult, mult, mult mai ieftin, dacă vreţi, pentru stat, pentru a face prevenţie - da? - şi pentru, de exemplu, a-mi include aceşti copii în campaniile de vaccinare, ca toţi ceilalţi, de a-i include la şcoală, pentru a putea ca ei să devină ulterior membri care construiesc în societatea noastră...

Realizator: Şi activi.

Oana Bâzgan: Şi, cel mai important, trebuie să spunem tare şi cu convingere că în România nu există două categorii de copii. Aceşti copii nu sunt vinovaţi, pentru că nu au acces la aceleaşi drepturi ca ceilalţi copii care au avut norocul să fie născuţi în altfel de situaţii. Nu este vina lor, sistemul, adică noi, statul, i-am lăsat în urmă şi prin aceste proiecte legislative ne-am propus să-i găsim şi să îndreptăm această nedreptate, dar şi această situaţie prin care toată societatea este, dacă vreţi, rămasă în urmă.
Realizator: Rămânem pe recepţie. Vă mulţumesc pentru toate aceste precizări!