Mesajul Papei Francisc la Iaşi

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (1 iunie, ora 19:00). Papa Francisc a sosit în faţa Palatului Culturii din Iasi. Sunt prezenţi zeci de mii de pelerini veniţi din toate colţurile ţării şi nu numai, pe lângă cei peste 70 de mii de oameni care s-au înscris la decanatele episcopiilor, cât şi cei înscrişi online, sunt prezente aici delegaţii din Republica Moldova, dar şi din alte ţări.

Realizator: Eu apreciez că ar fi 100.000, cred că au ajuns la 100.000.

Reporter: Probabil sunt în jur de 100.000, pentru că pe toate străzile de aici, din zona palatului, sunt foarte mulţi oameni, oameni bucuroşi că şi vremea ţine cu ei şi pot participa la un asemenea eveniment istoric. Am avut ocazia să fiu aproape de papamobilul care l-a adus pe Sfântul Părinte pe scena amplasată aici în faţa Palatului Culturii din Iaşi. Este un om vesel, un om plin de mândrie, un om care transmite un mesaj tuturor celor prezenţi aici în faţa sa. Iar, trebuie să vă spun încă un lucru, pentru că în mulţime sunt foarte mulţi copii şi tineri care se află în faţa Palatului Culturii, adineauri copiii au transmis un mesaj Papei: "Papa Francisc, te iubim". Probabil că o vor mai face şi pe parcursul derulării evenimentului.

Realizator: Am văzut pe imaginile de la televiziune, Papa a fost întâmpinat aici şi de Mitropolitul Ortodox al Moldovei şi Bucovinei. Iar acum se salută cu doamna premier Viorica Dăncilă, care este prezentă la Iaşi.

Reporter: Da, trebuie să spunem că, cu puţin timp în urmă de venirea Papei au sosit şi autorităţile de la Bucureşti. Aşadar este un moment încărcat de spiritualitate, de multă, multă încărcătură emoţională, ca să spunem aşa, de fapt întrega vizită a Sfântului Părinte este pusă sub semnul evlaviei poporului român către Maica Domnului, iar vizita Papei la Iaşi are loc într-o zi de sâmbătă. Discutând cu părinţii catolici, am aflat că este ziua dedicată în mod special Rugăciunii către Sfânta Fecioară. Or, întâlnirea de astăzi, de la Iaşi, este dedicată, în special, tinerilor şi familiilor, cu atât mai mult că este şi "Ziua copilului", 1 Iunie. Remus, aş vrea să spun că premergător zilei de astăzi, când iată, Papa Francisc se află în faţa a zeci de mii de oameni, aici la Iaşi au fost organizate şi o serie de evenimente, cum ar fi întâlnirile catehetice sub titlul "Să mergem împreună" sau aducereala Catedrala din Iaşi a Icoanei Macii Domnului de la Cacica. Cu puţin timp în urmă, înainte de venirea Papei la Iaşi, icoana a fost aduă în procesiune de la Catedrală pe scenă în faţa Palatului Culturii.

Realizator: Am observat acum câteva secunde, Papa Francisc chiar s-a închinat la această icoană adusă de la Cacica. Înainte de venirea Papei la Iaşi a fost o procesiune foarte frumoasă pe bulevardul acesta, Ştefan cel Mare şi Sfânt care conduce spre Palatul Culturii cu această icoană care a fost dusă pe scena pe care se află acum şi Papa Francisc. Am remarcat că a fost condus pe scenă de nişte copii români, moldoveni îmbrăcaţi în constume populare. Foarte frumoşi copilaşii, culorile de pe costumele lor se asortau bine cu acest costum alb al Papei.

Mesajul Papei Francisc la Iaşi. Sanctitatea Sa Papa Francisc: Dragi fraţi şi surori, bună seara! Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie înconjuraţi de cei mici şi de cei mari. Este uşor, văzându-vă şi auzindu-vă, să te simţi acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulţumesc pentru călduroasa voastră primire şi pentru mărturiile pe care mi le-aţi dăruit. Monseniorul Petru, ca un bun şi mândru tată de familie, prezentându-vă, v-a îmbrăţisat pe toţi cu cuvintele sale şi ai confirmat-o şi tu, Eduard, când ne spuneai că această întâlnire nu vrea să fie doar pentru tineri sau doar pentru adulţi sau pentru alţii, ci aţi dorit ca în această seară să fie împreună cu noi părinţii şi bunicii noştri.

Astăzi, pe aceste meleaguri este Ziua Copilului. Să-i salutăm cu aplauze puternice. Aş vrea ca primul lucru pe care-l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei. Să-i cerem Precuratei să-i protejeze cu mantia sa. Iisus i-a pus în mijlocul apostolilor săi. Şi noi vrem să-i aşezăm în mijlocul nostru şi să ne reafirmăm angajarea de a-i iubi cu aceeaşi iubire cu care i-a iubit Domnul, făgăduind să le dăruim dreptul la viitor. Este o frumoasă moştenire aceasta să le dăm copiilor dreptul la viitor. Mă bucur să ştiu că în această piaţă se află chipul familiei lui Dumnezeu, care-i îmbrăţişează pe copii, pe tineri, pe soţi, persoanele consacrate, pe bătrânii români din diferite regiuni şi de diferite tradiţii, precum şi pe cei veniţi din Moldova de dincolo de Prut, pe credincioşii ceangăi şi pe cei polonezi şi ruşi.

Duhul Sfânt ne convoacă pe toţi şi ne ajută să descoperim frumuseţea de a sta împreună, de a ne putea întâlni pentru a merge împreună. Fiecare cu limba sa şi cu propria tradiţie, dar fericiţi cu toţii de a ne întâlni ca fraţi. Cu acea bucurie pe care o împărtăşeau Elisabeta şi Ioan, sunt foarte buni aceşti doi părinţi, cu cei 11 fii ai lor, diferiţi, sosiţi din locuri diferite, dar care astăzi s-au reunit toţi, aşa cum odată în fiecare duminică dimineaţa, luau cu toţii drumul spre biserică. Este fericirea părinţilor de a-i vedea pe toţi fiii lor reuniţi. Cu siguranţă, astăzi, în cer este sărbătoare, văzând atâţia fii care au hotărât să stea împreună. Are loc aici trăirea unor noi Rusalii, aşa cum spunea în lectura pe care am ascultat-o, când Duhul Sfânt complineşte diferenţele dintre noi şi ne dă puterea de a deschide drumuri de speranţă, dând ce este mai bun din noi.

Este acelaşi drum pe care l-au început apostolii acum 2000 de ani, fiind astăzi rândul nostru de a da mărturie şi de a alege să ne asemănăm. Nu putem aştepta s-o facă alţii, este rândul nostru. Este greu să mergem împreună, nu-i aşa? Noi suntem responsabili. Este rândul nostru. Este un dar pe care trebuie să-l cerem, o lucrare de fineţe pe care suntem chemaţi să o săvârşim şi un dar frumos, totodată, pe care trebuie să-l transmitem. Dar de unde să începem? De unde începem pentru a merge împreună? Aş vrea să preiau din nou cuvintele acestor bunici, Elisabeta şi Ioan. Este frunos să vezi cum iubirea prinde rădăcini cu devotament şi angajare, cu muncă şi rugăciune. Iubirea a prins rdăcini în voi şi a dat roade. Aşa cum spune profetul Ioel: "Când tinerii şi bătrânii se întâlnesc, bunicilor nu le mai este teamă să viseze". "Visăm ca ei să-şi poată construi viitorul, fără să uite de unde au plecat. Visăm ca întreg poporul nostru să nu-şi uite rădăcinile". Voi priviţi la viitor şi deschideţi ziua de mâine pentru fiii voştri, pentru nepoţii voştri, pentru poporul vostru, oferind ce este mai bun din ceea ce aţi învăţat pe drumul vieţii voastre, pentru ca ei să nu uite de unde au plecat.

Oriunde vom merge, orice vor face, să nu-şi uite rădăcinile. Este acelaşi vis, acelaşi sfat pe care Sfântul Paul i-l dă lui Timotei: să menţină vie credinţa primită de la mama sa şi de la bunica sa. Pe măsură ce creşti, în toate privinţele, chiar dacă devii puternic, mare, chiar dacă îţi faci chiar un nume, să nu uiţi lucrurile frumoase şi preţioase pe care le-ai învăţat în familie. Aceasta este înţelepciunea pe care o dobândeşti cu trecerea anilor: odată ce creşti, să nu uiţi de mama ta, şi de bunica ta, şi de acea credinţă simplă şi robustă pe care o aveau ele şi care le dădea putere şi perseverenţă pentru a merge mai departe, fără a-şi pierde curajul. Suntem acum invitaţi să mulţumim şi să reînnoim generozitatea, curajul şi credinţa autentică, fără interese, "făcute în casă", cea care trece neobservată, dar, puţin câte puţin, înfăptuieşte Împărţirea lui Dumnezeu. Cu siguranţă, credinţa "nu este cotată la bursă", nu se vinde şi, cum ne amintea Eduard, poate părea că "nu foloseşte la nimic". Însă credinţa este un dar care menţine vie o certitudine profundă şi frumoasă: apartenenţa, calitatea noastră de fii, de fii iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte cu iubire de Tată. Fiecare viaţă, fiecare dintre noi Îi aparţine. Este o apartenenţă ca fii, dar şi ca nepoţi, ca soţi, ca bunici, ca prieteni, ca vecini, o apartenenţă în calitate de fraţi între noi. Cel rău dezbină, împrăştie, separă şi creează discordie, seamănă neîncredere. Vrem să trăim la distanţă unii faţă de ceilalţi şi faţă d enoi înşine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne aminteşte că nu suntem fiinţe anonime, abstracte, fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem fiinţe goale şi nici superficiale.

Există o legătură spirituală foarte puternică care ne uneşte, ne "conectează", ne susţine şi care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Sunt rădăcinile noastre, conştiinţa că aparţinem unii celorlalţi, că viaţa fiecăruia e ancorată în viaţa celorlalţi. "Tinerii înfloresc când se simt iubiţi", spunea Eduard. Toţi înflorim când ne simţim iubiţi. Pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi. Aşa cum ne spun acele cuvinte frumoase ale poetului vostru naţional, care îi dorea dulcii sale Românii, "fiii tăi trăiască numai în frăţie ca a nopţii stele". Eminescu a fost un mare poet, dar a dat dovadă şi de o mare maturitate. Şi pentru aceasta a dorit ca fraţii săi să se simtă într-adevăr fraţi în România. Noi aparţinem unii altora, iar fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiţi pe ceilalţi. Toate celelalte sunt poveşti.

Pentru a merge împreună acolo unde eşti, să nu uiţi ceea ce ai învăţat în familie. Acest lucru mi-a amintit de profeţia unui sfânt eremit al acestor ţinuturi. Într-o zi, călugărul Galaction Ilie, de la Mănăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte s-a întâlnit cu un pustnic sfânt pe care îl cunoştea şi l-a întrebat: "Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul lumii?". Iar venerabilul ascet, suspinând din inima sa, a răspuns: "Părinte Galaction, ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la venin!". Adică atunci când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştineşti între fraţi, între rude, între creştini şi între popoare! Atunci când oamenii nu se vor mai iubi deloc, atunci va fi cu adevărat sfârşitul lumii. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu nu mai pot trăi oamenii pe pământ! Viaţa începe să se stingă şi să putrezească, inima noastră încetează să mai bată şi se usucă, bătrânii nu vor mai visa şi tinerii nu vor mai profetiza când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu omul nu mai poate trăi pe pământ.

Eduard ne spunea că el, ca şi mulţi alţii din ţara sa, încearcă să-şi trăiască propria credinţă în mijlocul multor provocări. Într-adevăr, sunt multe provocări care ne pot descuraja şi ne pot face să ne închidem în noi înşine. Nu o putem nega, nu ne putem purta ca şi cum nui s-ar fi întămplat nimic. Dificultăile există şi sunt evidente. Dar aceasta nu poate să ne facă să pierdem din vedere că tocmai credinţa ne pune în faţa celei mai mari provocări, aceea că, departe de a te închide sau de a te izola, credinţa face să crească tot ce-i mai bun în fiecare.

Domnul este primul care ne lansează provocarea şi care ne spune că tot ce este mai rău vine atunci când nu mai este cărare de la vecin la vecin. Când vedem mai multe tranşee decât drumuri Domnul ne dăruieşte un cântec mai puternic decât al tuturor sirenelor care vor să ne abată de la drumul nostru. Şi o face în acelaşi fel: intonează un cântec mai frumos şi mai fermecător. Domnul ne dăruieşte tuturor o vocaţie care este o provocare, pentru a ne face să descoperim talentele şi aptitudiniile cu care suntem înzestraţi şi pe care trebuie să le punem în slujba celorlalţi. Ne cere să ne folosim de libertatea noastră ca de o libertate de alegere, să spunem da unui proiect de iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea să cumpărăm şi să construim lucruri. O vocaţie care ne pune în mioşcare, ne face să înlăturăm tranşeele şi să deschidem drumuri, care ne amintesc de acea apartenenţă în calitate de fii şi de fraţi. Din această capitală istorică şi culturală a ţării se pleca împreună, în Evul Mediu, ca pelerini, pe Calea Transilvaniei, spre Santiago de Compostela.

Astăzi aici trăiesc mulţi studenţi din diferite părţi ale lumii. Îmi amintesc de o întâlnire virtuală pe care am avut-o în martie, cu Scholas Occurentes, care îmi spunea că anul acesta Iaşiul este capitala naţională a tineretului. Este adevărat că acest oraş, în acest an este capitala naţională a tineretului. Două elemente foarte bune: un oraş care, din punct de vedere istoric ştie să se deschidă şi să înceapă noi proiecte, un oraş care ştie să găzduiască tineri proveniţi din diferite părţi ale lumii, aşa cum este şi acum. Două caracteristici care ne amintesc de potenţialul pe care îl aveţi şi de marea misiune pe care o puteţi desfăşura, să deschideţi drumuri pentru a merge împreună şi pentru a duce mai departe acel vis care este profeţia că fără iubire şi fără Dumnezeu nici un om nu poate trăi pe Pământ. De aici, astăzi, pot să mai pornească alte drumuri de viitor spre Europa şi spre multe alte locuri din lume. Pelerini ai secolului XXI, capabili de o nouă viziune asupra legăturilor care ne unesc. Însă nu este vorba de a crea mari programe şi proiecte, ci de a lăsa credinţa să crească. Să lăsăm ca rădăcinile să ne ducă, să ne înalţe tot mai sus.

Aşa cum vă spuneam la început, credinţa nu se transmite doar prin cuvinte, ci şi cu gesturi, priviri, mângâieri, precum cele ale mamelor noastre, ale bunicilor noastre, cu gustul lucrurilor pe care le-am învăţat acasă, într-un mod simplu şi autentic. Acolo unde este mult zgomot, să ştim să acultăm, unde este confuzie, să ştim să inspirăm armonie, unde totul se învăluie în ceaţă, să putem aduce claritate, unde este excludere, să aducem comuniune, în mijlocul senzaţionalismului, în mijlocul mesajelor şi ştirilor-fulger, să avem grijă de integritatea celorlalţi, în mijlocul agresivităţii să promovăm pacea, în mijlocul falsităţii să aducem adevărul, în toate să facem să prevaleze deschiderea drumurilor care ne fac să simţim apartenenţa noastră ca fii şi ca fraţi.

Acest ultim mesaj l-am spus gândindu-mă la Sfântul Francisc din Assisi. Voi ştiţi ce îi sfătuia Sfântul Francisc din Assisi pe fraţii săi, pentru a transmite credinţa? Spunea astfel: "Mergeţi şi predicaţi Evanghelia şi dacă va fi necesar să folosiţi şi cuvintele". Aceste aplauze este pentru Sfântul Francisc din Assisi. Îmi mai lipseşte doar un paragraf, deci tocmai voi termina discursul, dar nu pot să termin înainte de a vă povesti o experienţă pe care am avut-o intrând aici. Era o femeie bătrână, destul de bătrână, o bunică şi pe braţe îl ţinea pe nepotul său de mai mult sau mai puţin de două luni. Când eu am trecut mi l-a arătat, surâdea, zâmbea, şi surâdea cu un surâs de complicitate, ca şi cum mi-ar fi spus: uite acum şi eu pot să visez. Apoi, pe moment m-am emoţionat şi nu am avut curajul să merg şi să o chem aici în faţă. Pentru aceasta am povestit. Bunicii visează când nepoţii merg înainte şi nepoţii atunci când au rădăcini.

România este "Grădina Maicii Domnului", şi în această întâlnire am simţit acest lucru, pentru că ea este o Mamă care hrăneşte visurile fiilor, care le ocroteşte speranţele, care aduce bucuria în casă. Este o Mamă duioasă şi adevărată, care are grijă de noi. Voi sunteţi comunitatea vie şi înfloritoare, plină de speranţă, pe care i-o putem dărui Mamei. Ei să-i consacrăm viitorul tinerilor, al familiilor şi al Bisericii. Mulţumesc!