Paştele de altădată la radio

Una dintre cele mai importante sărbătoari pentru români, Sfintele Paşti, îşi găseşte rădăcinile în multe tradiţii şi legende străvechi şi chiar păgâne.

Prin Învierea Domnului se crede că timp de o săptămână porţile Raiului se deschid pentru sufletele reţinute în prinsoarea Iadului. Răstignirea şi Învierea reprezintă legătura eternă dintre moarte şi viaţă aşa cum renaşte natura în fiecare primăvară. Tradiţiile populare sunt din cele mai variate însă mai în toate regiunile României sunt câteva elemente comune: pregătirea bucatelor tradiţionale din care nu lipsesc ouăle roşii sau focurile de pe dealuri.

Şi programul de radio este unul de Sărbătoare, dimineaţa din 16 aprilie 1933 se deschide cu emisiunea "Ora religioasă” urmează concertele de prânz cu plăci de gramofon, după-amiază medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu susţine la microfon conferinţa intitulată ,,Paştele” iar la Universitatea Radio preotul C-tin Bobulescu prezintă ,,Legendele creştine”.

Despre obiceiurile de odinioară legate de Sfintele Paşte aflăm de la istoricul Constantin Gane într-o conferinţă radiofonică păstrată în arhiva SRR: "A vorbi despre felul cum se sărbătorea Paştele în trecut, însemnă a nu spune nimic nou, fiindcă se sărbătorea la fel ca azi.

Un post mai întâi de 40 de zile - desigur mai bine păzit decât azi şi de mai multă lume - apoi o Săptămână a Patimilor, cu Miercurea şi Joia Mare, cu Vinerea Sfântă, cu Sâmbăta Mare când se făcea procesiunea funerară a Mântuitorului, cu Învierea, care în popor s-a făcut întotdeauna la 12 noaptea, şi apoi cele 3 zile ale Paştilor cu bucuria ce urma întreaga săptămână luminată până-n Duminica Tomei.

Totuşi în clasa înaltă, la Curtea Domnească erau unele abateri de la obiceiul poporului. Mai întâi, învierea n-o serba Curtea, noaptea la 12, ci a doua zi dimineaţă, Duminică. Sâmbătă noaptea serba doar poporul: se trageau toate clopotele din sate şi oraşe se descărcau puştile se chinuia, se ţiuia, de nu mai puteau voievozii din Bucureşti şi Iaşi să mai doarmă în iatacurile lor.

Vodă se scula în grabă, se spala pe ochi şi pe degete (căci altă toaletă nu exista pe atunci) şi numai cine a văzut vreodată ligheanele şi ibricele bătrânilor noştri îşi pot da seama de curăţenia lor.

Doamna, domniţele şi coconii se alăturau cu Vodă în spătărie şi porneau cu toţii, cu alaiul boierilor şi al jupâneselor, la Biserica Domnească- la Iaşi Sf. Nicolae de lângă Curte şi la Bucureşti - Sfântul Anton de la Piaţa cu Flori.

Asta până la Şerban Cantacuzino care-şi făcea Paştele la Biserica Doamnei de pe Calea Victoriei. Pe altarul bisericii era aşezată Evanghelia şi o icoană a Învierii. Lumânările erau împărţite lumei de Marele Logofăt şi erau dăruite de Vodă.

Când Mitropolitul ieşea din altar spunea : ,,În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită apoi cânta ,,Christos a înviat” urmat de replica corului. După tămâiere, Mitropolitul ridica evanghelia şi o ducea Domnului de o săruta. În clipa aceea se slobozeau 12 tunuri.

După ceremonie, Vodă se întorcea la Palat, în spătărie, şi se urca pe tron. Acolo începea toata lumea să-i pupe mâna, boieri, jupanet, negustori, străini.

Ce nu spălase Vodă îndeajuns dimineaţa, îi spăla poporul acum. Două ceasuri mai tarziu, înainte de prânz începea din nou Liturghia cea Mare în biserica Curţii.

Apoi se mergea la Palatul Domnesc pentru masă. Cine avea norocul să fie ţinut la masa Domnească – în tot cazul Înaltul Cler şi marii boieri în slujbă, vreo 80 de invitaţi- nu mai ieşeau de acolo decât sătuli şi aproape întotdeauna beţi.

Chiar Dimitrie Cantemir ne spunea, şi doar el o ştie pentru că a fost şi istoric şi Domn, că masa nu se isprăvea până nu se aprindeau lumânările.

Atunci îşi punea şervetul pe masă şi acesta era semn că ospăţul se isprăvise. Postelnicul cel Mare dădea cu toiagul său de argint o lovitură în pământ şi la acest semn, toţi cei care mai pot sta în picioare se scoală dintr-o dată, iar pe cei care nu-i mai ajută picioarele, îi ridică alţii şi îi duc de acolo.

Iată, am încălecat pe-o şa, şi-am spus adevărul. Christos a Înviat !”

Audio: Christos a Inviat de G. Muzicescu. Înregistrare Radio din 17.05.1941

Semnificaţia ouălor de Paşte şi migala încondeierii acestora este prezentată într-o conferinţă la microfon semnată de istoricul de artă Alexandru Tzigara – Samurcaş din 1932:

"Sărbătoarea Învierii e însoţită, după o foarte veche tradiţie, de apariţia ouălor roşii şi a celor încondeiate. Riturile privind oul, ca simbol al creaţiei lumii, le vom găsi dealungul istoriei; la perşi, la popoarele nordice, ca şi la cele de origine slavă. Egiptenii le asociau la serbările primăverii. După retragerea Nilului, ei ofereau ouă în semn de sacrificiu zeilor lor. Acelaşi rit îl practicau şi Romanii. Creştinii au păstrat acest simbol în cultul lor dar l-au legat şi de taina Patimilor.

Creştinismul, prin analogie optică, a asemuit culoarea ouălor cu sângele vărsat de Mântuitor pentru răscumpărarea păcatelor lumii. În unele regiuni din Transilvania poporul are credinţa că ouăle roşii închipuiesc pietrele care au fost aruncate în Iisus, pe drumul calvarului.Aceste pietre, atingând pe Mântuitor, s-au prefăcut în ouă roşii.

În Bucovina şi Basarabia se povesteşte că în timpul agoniei Mântuitorului răstignit, Maria şi Maria Magdalena merseră să înduplece pe mai marii cetăţii ca să înceteye cu groaznicele torturi. Maria, între timp lăsase un coş cu ouă la picioarele lui Iisus. Sângele care curgea din trupul lui, a înroşit toate ouăle din coş. De atunci Maria şi apostolii au luat obiceiul să împartă ouă roşii la fiecare sărbătoare a Învierii.

În ceea ce priveşte tradiţia ca la masa de Paşte să se ciocnească ouăle înainte de a fi mâncate, poporul crede că, după răstignire, Pilat din Pont, a fost invitat, de autorităţile cetăţii, la un ospăţ şi în timp ce se pregătea să mănânce un ou, cineva anunţă că Iisus a înviat. La această veste, Pilat răspunse că nu crede în Înviere decât dacă oul pe care-l avea în mână se va înroşi. Pe loc oul s-a înroşit şi Pilat cuprins de teamă îl lăsă să cadă. De atunci Creştinii ciocnesc ouăle înainte de a le mânca.”

La noi, ciocnitul ouălor este un obicei foarte raspândit pe toată întinderea ţării şi el traieşte şi la românii din afara graniţelor. Cam peste tot ciocnitul ouălor de Paşte, se face între membrii familiei şi între prieteni şi cunoscuţi. În unele locuri se crede că rudele care nu ciocnesc ouă roşii la Paşte nu se vor mai vedea în lumea cealaltă. Ciocnitul ouălelor se face în ziua de Paşte, după ieşirea de la Biserică şi tine tot timpul sărbătorilor. Ciocnesc mai întâi soţul cu soţia, parinţi cu copii, fraţii între ei şi prietenii. Dreptul de a lovi întâi cu oul, îl are în cele mai multe regiuni bărbatul. De ciocnitul ouălelor se leagă o mulţime de credinţe. Aşa se spune, că trebuie să ciocneşti pentru ca să nu rătăceşti în pădure şi pentru ca să nu te mai întâlneşti pe lumea cealaltă cu cei care au ciocnit. Dacă se întâmplă să spargi oul când ciocneşti, vei fi ferit de rele peste an şi vei învinge toate răutăţile.”

Revista Radio România, 1941

"Pentru motivul bine cuvântat că ouăle încondeiate fac parte din ritualul serbării Învierii Domnului, şi după cum nu pot fi schimbate nici rugăciunile, nici cântările speciale de sărbătorile Paştelui tot astfel nu pot fi modificate radical nici înfaţişările ouălor roşii ce se obisnuiesc cu acest prilej. Ouăle încondeiate fac parte din ceremonia Paştelor sau le păstrăm neschimbate ca şi ritualul serbărilor Învierii Domnului, sau le părăsim. Tradiţia lor trebuie respectată însă, dacă vrem sa le păstrăm.

Tradiţia încă foarte vie la poporul nostru este urmatoarea:"Din gând”, fără nici un izvod, românca noastră încondeiază ouăle în Joia sau Vinerea mare. La gura vetrei, ca să stea calde, se întind ouăle pe un ştergar curat, după ce mai întâi au fost bine spălate, uneori chiar cu zer acrit, ca să prindă bine ceara şi vopseaua. Într-un hârb lângă jăratec se topeşte ceară albă de albine. Iar femeia cu stânga prinde între degetul cel mare şi arătător oul în picioare şi cu degetul cel mic îl învârteşte la nevoie. În dreapta ţine condeiul, chisita sau bijara cum i se mai zice prin Moldova şi Bucovina.

O bucăţică de lemn, având la vârf un tub subţire de tinichea, în care se prinde ceara topită. Se întinge condeiul în hârb şi ducându-l uşurel pe ou ceara lasă dungi îngriijit aduse, sau puncte zise pui, pe urma cărora vor răsări apoi desenurile cele mai frumoase. Unul dupa altul se iau ouăle la rând, fără însă ca urmele condeiului să se asemene.

Ouăle astfel pictate, scrise sau împestriţate se trec apoi în vopseaua roşie, cea mai răspândită, ce s-a fiert într-o oală nouă. Daca e vorba ca ouăle să rămâna aşa, adică de o singură culoare, numite în acest caz şi merişoare, atunci după ce se scot din roşeală, se fierb de-abinelea în apa în care se topeste şi ceara. Urmele acesteia se mai iau cu o cârpă caldă.

Şi astfel pe unde era ceara, apare acum desenul alb desprinzându-se pe fundul rosu. Cine vrea sa aibă ouă necăjite sau muncite, de mai multe culori, procedează astfel: scoţând ouale din prima vopsea, înainte de a şterge ceara, le încondeiează din nou, adică se ascunde sub un nou strat de ceară părţile care să rămână cu prima culoare.

Se pun ouăle într-a doua vopsea, de pilda în negru. Dacă apoi se şterg cele doua rânduri de ceară, vom vedea desenuri în alb şi roşu pe câmp negru. Si aşa succesiv se acoperă cu ceară părţile de culoare ce trebuie păstrate şi scăldând ouăle în culori deosebite. Se obţin desenuri de nuanţe corespunzatoare.

Culoarea din urmă predomină, alcătuind fondul sau câmpul pe care se desprind încondeerile toate. Culorile se reduc în generea la roşu, negru, galben, mai rar verde şi albastru. Mai toate se extrag din vegetale.”

Sperând că am readus în imaginaţia dumneavoastră o mică parte din ceea ce plutea în eter cu ocazia sărbătorilor trecute la microfon, vă uram un Paşte liniştit!

Andra-Mitia Dumitru

Alexandru Lancuzov