Amintiri din faţa blocului: Ţară, ţară vrem ostaşi!

Societatea consideră orice om adult după vârsta de 18 ani. Dovadă stau frumoasa chermeză a majoratului, dar şi bacalaureatul cunoscut drept examenul maturităţii.

Odată cu avansatul în vârstă lăsăm în urmă timpul copilăriei de care ne amintim – cei mai mulţi dintre noi – în intimitate, pentru că ne este prea teamă de ceea ce ar putea spune lumea din jur despre noi dacă ne-am comporta ca în copilărie.

Nu cred, însă, că există cineva care să nu viseze, de-a dreptul, în timpul nopţii că este din nou mic, sau care să nu-şi dorească în momentele mai dificile să în fie în braţele mamei şi să uite de toate măcar pentru o secundă eternă.

Şi ar trebui să mai spun că la fel nu cred ca vreun om să-şi trăiască viaţa până la capăt, fără a-şi aminti de găştile de la vârsta marilor contradicţii.

Ca să vedeţi că nici eu nu fac rabat, am să vă spun că nu ratez nicio ocazie în care vreunul din cunoşcuţii mei evocă amintiri din propria copilărie, fără a mă prinde în jocul lor şi a le povesti la rându-mi despre cea mai fericită perioadă, când culorile nu se nuanţau, iar „a putea” era doar o chestiune de chef.

Nu aş vrea nici pe departe să vă întristez, ci doar să vă readuc zâmbetul pe buze înviind verbul „a îndrăzni” şi timpul de „atunci”.

Dah, îmi dau seama, drăgă cititorule, că ştii despre ce vorbesc!...

Despre vârsta când secunda desparte o „îndrăgosteală” de alta, iar un zmeu oricât de mult l-ai înălţa, nu ţi se pare destul de sus.

Este perioada celor mai adevărate hârjoneli, a ghicitului în cafea, a primelor iubiri, a seriozităţii depline ... şi a jocurilor celor mai responsabile, când nu-ţi permiţi nici să dormi, nici să mănânci şi în fond şi la urma urmei nici să respiri, dacă nu ţi-ai terminat jocul la care lucrai.

Audio: Ascultaţi în format audio un reportaj despre cum am regăsit eu această lume a copilăriei şi care vă va conduce şi pe dumneavoastră spre ea, „răsfoiţi” cu mouse-ul galeria de fotografii.

Când adulţii se joacă precum copiii

Acum, am să te rog să mă ajuţi. Promit că nu voi cere prea mult şi am să încerc să mă descurc pe cât de mult pot să fiu eu cea care te aduc în „Lumea lui Piticot”!
Pentru a stabili cine începe jocul, fiecare jucător dă pe rând cu zarul, iar cel care nimereşte cea mai mare cifră începe.

Pentru a avansa pe tabla de joc fiecare jucător va arunca cu zarul într-o ordine prestabilită şi va înainta un număr de căsuţe câte indică cifra de pe zar. Jucătorul care reuşeşte să ajungă primul la ultima căsuţă (cea cu numărul 65) este declarat câştigător.

În cazul în care un jucător, în urma aruncării zarului sau datorită instrucţiunilor căsuţelor speciale, ajunge în dreptul unei deja ocupate, va prelua de drept acest loc, iar ocupantul său de până acum va fi nevoit să revină la prima căsuţă.

Voi ce alegeţi? Ne întoarcem la prima căsuţă?

Vlad şi Mihai, haideţi la joacă, nu staţi, vai!

Vlad şi Mihai sunt doi tineri ca mine şi ca tine, care şi-au iubit copilăria. Într-o discuţie avută cu ei în urmă cu aproape două săptămâni, am descoperit cât de multe ne leagă.

La fel ca mine şi ca tine, ei uitau să se întoarcă acasă de la joacă ... dar mai ales să mănânce, spre marea nemuţumire a părinţilor, care odată ajunşi mari uitau de adevăratele responsabilităţi.

Aşadar, odată pironiţi în joacă, nici nu mai conta foarte mult ce anume ne jucam şi câţi. E clar că intervenea oarecare supărare de fiecare dată când vreunul dintre noi părăsea gaşca în urma unei negocieri total eşuate cu partea matură din familie.

În timp ce scriu aceste rânduri, sunt contrazisă: „ - cum adică părăseau gaşca? Plecau în lacrimi!... Adică, plecam în lacrimi!” În fine, toţi am trecum prin astfel de momente dificile, pe care acum le privim cu nostalgie şi ne bucurăm că nu ne-am „vaccinat” la timpul potrivit!

Oricum, în copilărie, fantasticul este transpus integral în realitate, în timp ce după ce creşti mare, inorogul îşi nuanţează albul către gri din ce în ce mai închis şi devine un simplu bidiviu.

Revenind însă la Vlad şi Mihai, ar trebui să ştiţi că ei au decis să scoată pe piaţă nişte cartoline care să conţină fiecare descrierea câte unui joc din copilărie.

În total, sunt 57 de astfel de cartoline, care explică şi exemplifică prin cuvinte şi ilustrate 55 de jocuri.

Restul de două cartoline reprezintă, probabil, tributul plătit de tinerii noştri maturităţii pe din care ar tzrebui să se revendice. Una dintre ele este prefaţa întregului volum, iar cealaltă încheierea.

Audio: Daţi play pe interviul detaliat cu Vlad ca să fiţi pe deplin informaţi dacă vă decideţi să veniţi duminică la lansarea singurelor cartoline in România despre jocurile copilăriei, care vă îndeamnă la joacă, la fel ca şi autorii lor!

Dorul de joacă

Deunăzi, Mihai îmi spunea că ceea ce i-a mânat în luptă a fost de fapt constatarea că atunci când vorbeau despre jocuri, bâjbâiau mai curând printre reguli, spre deosebire de copilărie când le visau.

Surpriza lor a fost că la momentul transcrierii s-a impus ceea ce se poate numi un adevărat „brainstorming”, cu atât mai mult cu cât nişte pasionaţi ai jocului ca ei, s-au văzut în situaţia de a nu identifica unul sau mai multe jocuri, din relatările celor din apropiere.

O astfel de descoperire i-a condus şi la concluzia că au jucat la rându-le poate doar vreo 20% din jocurile pentru care au scos aceste cartoline. Şi problemele abia acum încep...

Prietenii le-au amintit de curând de aproape 10 jocuri, care lipsesc din lista lor, motiv pentru care după cum foarte bine vă puteţi închipui, ar putea urma volumul 1, volumul 2, volumul 3 etc.

Ce mai în colo şi-ncoace? O saga, epopee, bestseller, sau roman fluviu. Alegeţi-vă singuri varianta potrivită.

De altfel, în selecţia jocurilor pe care au făcut-o Vlad şi Mihai, a contat foarte mult ca ele să fie jucate afară, pe stradă sau în faţa blocului, să nu fie cumpărate şi să se bazeze integral pe creativitate, improvizaţie şi definiri de sine.

Nu este un secret că încă din copilărie ne creionăm sau nu ca lideri. „Eu nu m-am făcut niciodată la de-a v-aţi ascunselea”, „nu am picat deloc la leapşa”, „n-am pierdut nicio viaţă la raţele şi vânătorii”, „nu am fost eu cel exclus din joc la ţările”, sau „nu eu a trebui să mă întorc vreodată cu coada între picioare în rândul alor mei la ţară, ţară vrem ostaşi, pentru că nu am străpuns lanţul celorlalţi” – vă sunt cunoscute?

Cred şi eu, pentru că la vârsta aceea nu ştiu dacă vitejia sau încrâncenarea ne aduc sorţi de izbândă, dar e cert că ceva ne face pe unii dintre noi „mai eroi decât pe alţii”.

„Să fim copii pentru încă o zi!”

Unul dintre motivele acestei iniţiative este - după cum mi-au spus cei doi - un strigăt de ajutor pentru generaţia care a trebuit să părăsească aceste jocuri deşi le-ar fi dorit alături o veşnicie, dar şi pentru generaţia actuală care a uitat să iasă în aer liber, să descopere încrederea în partenerii de joc, să se acopere unii pe alţii, să măsoare timpul nu după ceas, ci după poziţia Soarelui pe Cer şi să se dăruiască jocului.

Pe de altă parte, Vlad mi-a mărturisit că singurul lor merit este că s-au jucat serios la timpul cuvenit, pentru ca acum să nu aibă ce-şi reproşa. În realitate, ei conchid că jocurile strânse de ei pe un număr de pagini lucioase se constituie de fapt în portretul unei generaţii.

Bineînţeles sunt şi excepţii... De exemplu – Ţurca. Jocul acesta – după cum mi-au explicat amândoi – nu defineşte doar o singură generaţie, ci poate 3 sau 4.

O autocritică blândă ne-ar aduce şi cu picioarele pe pământ. Păi, nu bunicii şi străbunicii noştri erau cei care l-au jucat pentru prima dată – dovadă stau chiar poveştile de la ei.

Un alt exemplu ar fi jocul „Coci”, un fel de „Gropiţa”, jucat mai mult prin zona Dobrogei şi total necunscut celorlalţi... Şi câte or mai fi asemeni lui?...