Stocarea CO2 în România: între obligații europene, oportunități naționale și riscuri economice

Comisia Europeană vrea să reducă emisiile de carbon ale industriei europene iar acest lucru să fie suportat în parte de actorii industriali poluatori.

Stocarea dioxidului de carbon pare a fi una din soluții dar pentru acest lucru cineva trebuie să investească în stații de injecție în depozite subterane.

Comisia vrea să formeze o nouă piață pentru stocare iar actorii implicați să și câștige din reducerea poluării. Acesta poate fi începutul unei noi afaceri pentru care România are potențial enorm dar modul în care este conturată noua piață este esențial pentru a face diferența dintre câștig și pierderi.

Federația Patronatelor din Petrol și Gaze din România atrage atenția, la Bruxelles, asupra riscurilor unei legislații care nu ține cont de viabilitatea economică a proiectelor de captare a CO2. În paralel, europearlamentarii români negociază încă o formulă din care România, dar și celelalte state cu potențial de stocare, să aibă de câștigat.

Context european

Parmamentul și Consiliul European sunt pe cale să adopte forma finală a Net Zero Industry Act/ NZIA, o legislație propusă de Comisia Europeană anul trecut care vrea să dea un impuls economic tehnologiilor verzi dar care stabilește și ținte/obligații pentru a ajunge la momentul în care industria să nu mai polueze.

Unul din capitole vizează captarea CO2 de către industria poluatoare (cum ar fi cea a cimentului), transportul CO2 (prin conducte speciale, noi) și apoi injectarea sa pentru a-l stoca în depozitele depletate/golite de gaz sau petrol (oportunitate sau risc economic pentru companiile din petrol și gaze).

Obligațiile

Cei care sunt obligați să asigure această stocare sunt producătorii europeni de petrol și gaze după o formulă a Comisiei Europene care ia în calcul producția dintre 2020 și 2023. Și cum nu toate statele membre au astfel de producători, obligația cade pe cele care au producție de petrol și gaze. România este al doilea producător al Europei și are două companii mari: OMV Petrom și Romgaz astfel că, aplicând formula Comisiei, pe aceste două companii cade o parte a obligației.

Primele ținte europene sunt stabilite pentru 2030, în speță ca la acel moment să fie deja făcute investițiile pentru a avea depozite care pot stoca 50 de milioane de tone de CO2 pe an.

Tot prin formula aplicată de Comisia Europeană a rezultat că producătorilor români le revine aproape 20 la sută din această obligație, în jur de 9 milioane de tone. Iar stațiile de captare (ale poluatorului), țevile de transport (nu se știe cine face investiția finală) și stațiile de injectare (petroliștii) trebuie să fie în funcțiune în 2030. Asta în condițiile în care stațiile de injectare, spun petroliștii, costă până la 450 de milioane de euro fiecare iar cele de captare ale poluatorilor ar fi și mai scumpe.

Oportunități versus Riscuri

Comisia a gândit acestă stocare ca o nouă afacere pentru tot lanțul industrial în condițiile în care din 2030 se pare că nu va mai exista piața certificatelor verzi (nu se știe încă exact). Așa că poluatorii vor fi nevoiți să capteze CO2 și să-l trimită spre stocare către depozitele dezvoltate de companiile de petrol. Aici apar însă problemele iar reprezentanții Federației Patronatului de Petrol și Gaze din România și ministerele române de resort încercă să convingă legiuitorii din Bruxelles că textul NZIA trebuie să aibă prevederi suplimentare sau modificate pentru ca o astfel de ivestiție să aibă siguranța viabilității economice. În speță petroliștii vor să investească doar în condițiile unor contracte ferme cu clientul poluator (fabrici de ciment sau siderurgia spre exemplu. În caz contrar, investițiile/stațiiile de injectare neutilizate, adică nefezabile economic, s-ar putea deconta la final în prețul gazului pe care românii îl plătesc sau prin alte distorsiuni ce pot afecta economic nu doar companiile de petrol ci și alte ramuri industriale.

Oportunitățile. Poziția Comisiei.

Ținta Comisiei Europene este reducerea poluării prin captarea CO2 și injectarea sa în subsol. Și Comisia crede că a conturat o piață astfel încât toți actorii de pe lanț să câștige. Poluatorul are obligația captării CO2 (și are sprijin financiar european pentru a instala stația de captare), transportatorul pune la dispoziție rețeaua și câștigă din utilizarea ei (are și el sprijin financiar european) iar stocatorul, în speță companiile de petrol, iau bani de la poluator pentru a stoca CO2-ul emis (și au și ei sprijin financiar european).

Riscurile. Opinia petroliștilor

Reprezentanții Federației Patronatelor din Petrol și Gaze din România nu neagă și nici nu vor să piardă oportunitatea unei afaceri ce este clar pe direcția Green Deal. Însă se întreabă în ce măsură acest lanț va funcționa în condițiile în care obligația lor de a avea stațiile de injectare montate și depozitele pregătite este pentru 2030 dar nu există nici o prevedere pentru a obliga poluatorii să semneze contracte ferme prin care să se angajeze că vor fi clienți ai acestor stații de injectare.

Raluca Covrig este directorul de Comunicare al FPPG și spune că ceea ce solicită petroliștii români este ca investiția în stațiile de injectare să fie făcută doar în condițiile unui contract ferm cu poluatorul că acesta va fi client al injectării în depozitul amenajat de petroliști. Cu alte cuvinte, adaugă ea, cum ar fi ca OMV Petrom sau Romgaz să investească sute de milioane de euro pentru un depozit de stocare pe care să nu-l folosească apoi nimeni? Doar stația de injectare este 450 de milioane de euro. În plus, contractele ferme aduc și siguranța contractării unor credite necesare pentru aceste investiții, contracte fără de care instituțiile financiare nu pot avea o perspectivă de recuperare a creanțelor.

Mai mult, companiile de petrol și gaze din România vor ca Executivul European să vină cu analiza situației potențialului de depozitare din spațiul comunitar mai repede, la 1 an de la intrarea în vigoare a legislației, și nu în 2028, adică foarte târziu în condițiile în care investițiile trebuie făcute până în 2030.

Siguranța economică oferită de legiuitorul european

Aici reprezentanții instituțiilor de la Bruxelles aduc un argument prin care vor să spună că piața stocării va funcționa eficient din punct de vedere economic. Și anume faptul că din 2030 poluatorii nu vor mai putea cumpăra certificate verzi ci vor fi obligați să capteze CO2 pe care să-l trimită ulterior depozitelor de stocare ale petroliștilor. Însă petroliștii insistă să aibă contracte ferme pentru a ști locul unde pot realiza un depozit viabil pentru că distanța de transport prin conducte contează și ea în formula economică finală în condițiile în care vorbim de conducte speciale noi. Una e să ai 10 km de la captare până la injectarea în depozitul de stocare și alta e să ai 100 de km.

Președintele Comisiei de Industrii din Parlamentul European, Cristian Bușoi, unul dintre negociatorii dosarului, spune că înțelege îngrijorarea companiilor din petrol pentru că inexistența certificatelor verzi după 2030 este una teoretică. O decizie certă va fi luată până în 2030 iar asta aruncă din nou semne de nesiguranță către companiile de petrol. În cazul în care instituțiile europene vor permite si după 2030 existența certificatelor verzi nimeni nu va putea garanta că poluatorii vor capta și stoca CO2 sau că vor prefera să cumpere certificate verzi. Această problemă aruncă o nouă perspectivă asupra investițiilor în stocare pentru că, pentru a fi viabilă economic, stocarea va trebui să fie mai ieftină decât certificatele verzi.

Dar dincolo de investiția în stația de injectare, petroliștii mai au cheltuieli: ei trebuie să facă studii geologice pentru fiecare depozit depletat pentru a vedea dacă poate reține CO2 în siguranță, fără pericole pentru comunități.

Riscul acceptanței locale

La capitolul comunități, atât Raluca Covrig cât și Daniel Apostol, directorul general al FPPG, atrag atenția că și aici există riscuri, după modelul opoziției comunităților locale de a exploata gazele de șist. Mai mult, un proiect de injectare și captare a fost blocat recent de comunitatea locală din Boțești, Argeș. La acest capitol reprezentanții Comisiei Europene și cei ai Reprezentanței României nu prea au soluții ci doar speră ca autoritățile române (locale și centrale) și companiile să lanseze campanii de informare, educare și convingere a localnicilor că aceste proiecte sunt sigure, aduc bani în comunitate și sunt curate, reduc poluarea. Dar aceasta este o speranță. În cazul în care, să spunem, toată România se va împotrivi, petroliștii români vor fi obligați să facă investiții în depozite de CO2 în alte țări. Iar de aici putem avea alte complicații care pot naște dezavantaje pentru industria românească în general, o industrie care trebuie, totuși, să capteze emisiile din 2030. Pe de altă parte, există state europene care au refuzat acest tip de stocare, cum ar fi Austria (aici este o altă discuție dacă motivele țin de acceptanța comunităților, de fezabilitatea geologică sau de alte variante de stocare).

Europarlamentarul Cristian Bușoi spune că varianta investiției companiilor românești în alte state, pentru a îndeplini obligația de stocare, așa cum prevede NZIA, nu pare a fi una viabilă, deci este un minus al legiuitorului de la Bruxelles.Pe de altă parte, spune el, există varianta exceptării dacă astfel de probleme intervin. Pe de altă parte el nu crede că opoziția comunităților locale va fi la fel de mare ca în cazul gazelor de șist, opoziție pe care o privește mai degrabă ca un joc de dezinformare din partea Rusiei la momentul respectiv care nu dorea creșterea independenței Europei de gazul Moscovei.

Câștiguri în urma negocierilor de la Bruxelles

Cristian Bușoi spune că, deși împărtășește îngrijorările petroliștilor în legătură cu necesitatea existenței unor contracte ferme de injectare cu poluatorul, totuși textul legii prevede clar principiul viabilității economice. Și asta pentru că Instituțiile europene vor să transforme stocarea într-o afacere și nu într-o pierdere pe lanțil pieței în special pentru stocator. Și UE vrea ca tehnologia verde să facă profit pentru a fi posibile țintele verzi ale Europei.

Un alt câștig în urma negocierilor este faptul că sancțiunile care pot fi impuse producătorilor de gaze dacă nu realizează depozitele de stocare vor fi la îndemâna statelor membre și nu va fi stabilită la nivel european pentru că posibilitățile financiare diferă de la stat la stat. Mai mult, a fost eliminată ideea că aceste posibile sancțiuni să fie anumite procente din cifra de afacere.

Următorii pași pentru legislația NZIA

Săptămâna viitoare Parlamentul European va valida textul final al NZIA iar acesta trebuie să găsească și acordul Consiliului European.

Un rezultat concret va fi în luna Martie, moment în care Consiliul și Parlamentul Comunitar ar trebui să valideze formal textul la care au convenit.