Retrospectiva anuală "SUA pe scena mondială"

Dacă nu şi-a schimbat poziţia, administraţia Obama şi-a schimbat însă tacticile pe parcursul anului 2010 în cel puţin două dosare de politică externă.

Deşi preşedintele Barack Obama susţine în continuare ideea începerii retragerii trupelor americane din Afganistan în iulie 2011, el a asumat analiza Pentagonului şi evaluarea preşedintelui Karzai.

Afganii vor fi pregătiţi de a se autoapăra în jurul anului 2014, drept care trupele americane vor rămâne în ţară încă patru ani de zile.

Înainte chiar ca Pentagonul să publice în luna decembrie raportul privind războiul din Afganistan, experţii recunoşteau progresele făcute de forţele aliate în jurul importantului oraş din sud, Kandahar, dar arătau că securitatea în arii vitale din ţară continuă să se deterioreze.

Raportul spune că SUA şi forţele NATO au obţinut "câştiguri operaţionale notabile" oprind ascensiunea talibanilor şi afectând al-Qaeda dar insistă totuşi că ele sunt fragile şi reversibile şi că rămân în continuare provocări majore în ţară.

Două noi clasificate rapoarte ale celor 16 agenţii de informaţii americane vin însă cu o evaluare mai pesimistă arătând că şansele succesului sunt limitate dacă Pakistanul nu îi vânează pe insurgenţii care operează din adăposturi sigure de la graniţa sa cu Afganistanul.

Gruparea teroristă Haqqani ar fi chiar protejată, spun multe voci, de Serviciile de Informaţii pakistaneze.

Iran

În ce priveşte Iranul, nu mai departe decât săptămâna trecută, administraţia Obama a extins sancţiunile economice împotriva Gărzilor Revoluţionare Iraniene în legătură cu programul nuclear şi balistic dar şi cu sprijinul acordat de Teheran grupării militante Hezbollah din Liban.

Departamentul Trezoreriei a adăugat listei negre financiare cinci companii iraniene, inclusiv două bănci şi o companie de asigurări a navelor iraniene, toate legate de Gărzile Revoluţionare Iraniene.

Oficialii administraţiei americane spun că există din ce în ce mai multe semnale că liderii de la Teheran sunt alarmaţi în legătură cu sancţiunile impuse în vară de Consiliul de Securitate, când administraţia de la Washington a înregistrat o mare victorie obţinând sprijinul Kremlinului în acest sens.

Iranul nu a mai putut atrage investitori străini pentru a-şi dezvolta câmpurile petroliere şi are probleme în a importa combustibil rafinat.

În ciuda reluării la Geneva a negocierilor cu cei 5 plus 1, oficialii iranieni au rămas la nivelul retoricii la fel de categorici în a desfide cererile internaţionale de discutare a programului de îmbogăţire a uraniului şi continuă cu planul de reducere a subvenţiilor de stat privind benzina şi alte bunuri de consum, în ciuda riscului ca oamenii să iasă în stradă pentru a protesta în legătură cu creşterea preţurilor acestora.

Procesul de pace din Orientul Mijlociu

Washington-ul a insistat, răspunzând Israelului şi statelor arabe, că este hotărât să prevină obţinerea de către Iran a armei nucleare dar a arătat că regimul de la Teheran, deşi cea mai gravă ameninţare strategică la adresa Israelului şi a regiunii, nu este singura ameninţare în acest sens.

Eforturile eşuate de pace în Orientul Mijlociu constituie una din marile frustrări ale diplomaţiei americane.

Conflictul continuu dintre israelieni şi palestinieni consolidează mâna extremiştilor din regiune, radicalizându-i pe tinerii regiunii şi încurajând escaladarea ideologiilor violente.

SUA consideră că încheierea odată pentru totdeauna a conflictului israeliano-palestinian este imperativă pentru salvgardarea viitorului Israelului ca şi pentru realizarea aspiraţiilor legitime ale palestinienilor.

Dacă până în luna decembrie administraţia americană a insistat asupra îngheţării parţiale pentru încă 90 de zile a construcţiilor evreieşti, în urma rezistenţei guvernului israelian Washington-ul a abandonat ideea surprinzând cele două părţi. Cheile soluţionării conflictului şi realizării păcii sunt, de aici încolo, în mâinile israelienilor şi palestinienilor înşişi.

Secretarul de Stat american Hillary Clinton a cerut însă ambelor părţi să facă dificilele compromisuri pentru a ajunge la un acord în legătură cu dosarele care sunt în miezul disputei: graniţele, refugiaţii, construcţiile evreieşti, securitatea şi statutul Ierusalimului.

Criza din peninsula Coreeană

În ce priveşte periculoasa criză din Peninsula Coreeană, Casa Albă rămâne implacabilă atât în ce priveşte ameninţarea Phenianului cu un război devastator cât şi în ce priveşte concesiile pe care Coreea de Nord le-a anunţat la 21 decembrie prin medierea guvernatorului Bill Richardson care a vizitat Coreea de Nord în momentul de vârf al crizei.

Washington-ul cere fapte şi nu vorbe. Pentru a reveni la masa negocierilor cu Coreea de Nord, aşa cum cere China, administraţia americană doreşte să dea un semnal clar că nu va intra în convorbiri până când regimul comunist izolaţionist nu va dovedi o atitudine responsabilă încetând provocările.

Pe de altă parte, Washington-ul a devenit din ce în ce mai iritat de atitudinea protecţionistă a Chinei faţă de regimul de la Phenian acuzând-o chiar că încurajează atitudinea provocatoare a acestuia.

Reducerea armamentului, o prioritate

După 15 luni de preşedinţie în care s-a adresat celor mai urgente, în termenii soluţionării probleme pe care le-a moştenit, preşedintele Barack Obama s-a întors la începutul primăverii la agenda cu care a venit la Casa Albă.

Dacă pe plan intern reforma istorică a sistemului de sănătate va fi, foarte probabil, emblema preşedinţiei sale, în politica externă este probabil că ea va fi agenda neproliferării armelor.

Summit-ul nuclear de la Washington din 11-12 aprilie la care au participat 47 de lideri mondiali – cea mai numeroasă găzduită de capitala federală în şase decenii – a rezultat în acţiuni concrete: de la consolidarea protejării materialelor nucleare, prevenind accesul teroriştilor la ele, până la angajamente de reducere a depozitelor de uraniu şi plutoniu înalt îmbogăţit sau chiar de renunţare la ele cum s-a angajat Ucraina.

Promisiunile obţinute de preşedintele american de la actorii internaţionali au venit după un început de an în care a avut o abordare mai agresivă în afacerile internaţionale, pentru a demonstra forţă în faţa supoziţiilor că ar fi un preşedinte slab pe scena mondială.

Summit-ul privind dezarmarea nucleară a avut loc la numai trei zile după ce preşedintele Barack Obama semna împreună cu preşedintele Dmitri Medvedev la 8 aprilie la Praga noul tratat START, cel mai important pact de dezarmare nucleară într-o generaţie între cei doi foşti inamici ai Razboiului Rece.

Barack Obama a refuzat să cedeze cererilor Kremlinului de a limita sistemul de apărare antirachetă în Europa propus de Administraţia sa, după ce a renunţat în septembrie 2009 la planul Bush, dar faptul că există o referire la el în preambulul tratatului START a fost unul din argumentele cu care republicanii din Senat s-au opus ratificării sale.

La 22 decembrie însă treisprezece republicani au rupt rândurile partidului ai cărui lideri din Senat au votat împotriva adoptării noului tratat de control al armelor nucleare cu Rusia.

Noul START a fost ratificat

Preşedinţii democraţi au un trecut teribil de slab în ce priveşte adoptarea acordurilor de control al armelor nucleare, în special cu Rusia şi predecesoarea sa, fosta Uniune Sovietică.

Republicanii din Senat au aprobat tratate de dezarmare numai în cazul în care ele au fost negociate de alţi republicani, ca preşedinţii Nixon, Reagan şi Bush.

Punându-şi în joc prestigiul pentru a obţine ratificarea noului START înainte de sfârşitul anului, Barack Obama a făcut din luptă un test al greutăţii sale prezidenţiale în noul mediu politic de la Washington după alegerile din noiembrie când republicanii au câştigat cinci locuri în plus pentru noul Senat care va începe să funcţioneze din ianuarie.

Preşedintele Barack Obama a trimis o scrisoare Senatului prin care se angajează ca administraţia sa să facă toate eforturile pentru desfăşurarea tuturor celor patru faze ale sistemului de apărare antirachetă din Europa şi să modernizeze complexul armelor nucleare ale SUA printr-un program de 85 de miliarde de dolari.

În noiembrie, la Lisabona, preşedintele Barack Obama a câştigat acordul summit-ului NATO de a construi scutul antirachetă în Europa încercând să demonstreze relevanţa Alianţei chiar cu riscul de a tensiona relaţiile cu Rusia.

Dacă "resetarea" acestora a fost un succes, ajutând la obţinerea cooperării Rusiei în dosare prioritare ca Afganistanul şi programul nuclear al Iranului, observatorii spun însă că a venit timpul ca resetarea să aibă o componentă europeană majoră.

Afinitatea specială pentru Europa este umbrită

Este adevărat că în noiembrie la summit-ul SUA-UE, preşedintele Barack Obama şi-a reafirmat angajamentul pentru Europa, dar analiştii spun că el este cel mai puţin european preşedinte al SUA din ultimii 50 de ani, neavând, ca predecesorii săi, o afinitate specială cu Europa.

Pragmatic înainte de toate în faţa intereselor de securitate ale SUA, preşedintele Barack Obama ştie prea bine că cele două părţi operează într-un mediu internaţional care este departe de a fi bipolar.

Washington-ul pare să spună că doreşte Europa dar că Europa nu este esenţială. India este esenţială dar nu şi de dorit din cauza tensiunilor interne.

Mulţi analişti spun că singura axă posibilă pentru stabilitate este SUA-UE dar că este nevoie de un al treilea partener, care nu ar fi China ci India.

De altfel la numai trei zile de la alegerile legislative de la 2 noiembrie în care electoratul afectat de o rată înaltă a şomajului a sancţionat drastic partidul democrat al Preşedintelui Barack Obama, acesta pleca într-un turneu asiatic de 10 zile cu convingerea că naţiunile asiatice sunt esenţiale pentru redresarea economiei americane.

În urma unei intense evaluări a poziţiei SUA în străinătate, administraţia Obama a decis de la bun început unde sunt alocate prea multe resurse şi unde este nevoie de a dedica mai multe eforturi. Asia a ocupat primul loc în cea de-a doua categorie.

În analiza iniţială a preşedintelui Barack Obama şi a echipei sale de politică externă, Orientul Mijlociu, în mod special, a captat prea multă atenţie. Ei au ajuns la concluzia că, pe termen lung, economiile şi ambiţiile Chinei, Japoniei, Indiei şi altor naţiuni asiatice s-ar putea dovedi mai importante pentru interesele SUA.

Orientare spre Asia

De atunci, preşedintele Barack Obama a lucrat pentru a reorienta politica externă a SUA către naţiunile asiatice, a căror clasă de mijloc în dezvoltare ar putea conduce la o creştere a economiei americane cu foamea sa de exporturi.

La sfârşitul lunii octombrie secretarul de Stat Hillary Clinton pleca în cel mai lung turneu diplomatic al său, două săptămâni, în Asia.

Cu acesta, administraţia americană a recunoscut explicit că este momentul să joace un rol în mod declarat mai activ în sud-estul Asiei, aşa cum i-o cer unele naţiuni din regiune.

China creşte într-un ritm atât de rapid şi începe, ca atare, să se manifeste cu atât mai viguros, încât mulţi membri ai Asociaţiei Naţiunilor Sud-Est Asiatice, ASEAN, se declară în mod explicit îngrijoraţi.

Preşedintele Barack Obama a vizitat în noiembrie atât China cât şi India, iar preşedintele chinez Hu Jintao urmează să vină la Washington în luna ianuarie.

Relaţia cu China a fost în mod special una declarat tensionată pe parcursul anului, de la teme economice ca menţinerea yuan-ului la un nivel artificial de redus, până la cele privind drepturile omului, Coreea de Nord şi chiar Iranul.

În luna octombrie administraţia Obama declara public că a ajuns la concluzia că firmele chinezeşti ajută Iranul să-şi îmbunătăţească tehnologia balistică şi să dezvolte arme nucleare şi a cerut Beijingului să pună capăt unor asemenea activităţi.

Confruntarea retorică a fost chiar şi mai evidentă recent, în cazul crizei din Peninsula Coreeană când Administraţia americană a acuzat că liderii de la Beijing ar încuraja atitudinea provocator agresivă a Coreei de Nord.

Pe parcursul întregului an echilibristica diplomatică a fost evidentă chiar şi la nivelul public spre clara frustrare a Beijingului, foarte sensibil la aspectul coregrafic al relaţiilor sale bilaterale.