"Rebeliunea lui Prigojin împotriva domniei minciunilor lui Putin"

Pentru o bună înțelegere a psihologiei Rusiei moderne nu strică să citiți „Nimic nu e adevărat și orice e posibil” de Peter Pomerantsev, o carte publicată în 2014, anul în care Vladimir Putin a capturat Crimeea folosindu-se de acei „omuleți verzi” care fie au fost, fie n-au fost soldați ruși, scrie The New York Times.

Cartea surprinde bine calitățile non-realității cultivate și ale suprarealismului sinistru care au fost dezumflate săptămâna trecută, pentru numai o zi, de rebeliunea contramandată a lui Evgheni Prigojin.

Pomerantsev, un jurnalist britanic născut într-o familie de dizidenți evrei din URSS, și-a petrecut aproape un deceniu la Moscova lucrând în special pentru emisiuni de tip „reality TV” la un canal rus de divertisment. S-a dovedit că acela a fost un unghi perfect pentru a observa Rusia lui Putin, în care maeștrii propagandei de la Kremlin trudesc la promovarea imaginii unui președinte viril și infailibil care înfrânge dușmani depravați.

Este un loc în care oamenii nu spun (și poate nici nu știu) ce gândesc cu adevărat și în care sofisticarea înseamnă să fii conștient de adevărul că aproape orice ar putea fi o minciună.

„E ca și cum ai fi încurajat să ai o identitate anume în clipa aceasta și una opusă în clipa următoare”, a scris Pomerantsev. „Astfel că ești mereu împărțit în mici bucățele și niciodată nu te poți dedica cu adevărat schimbării situației. Iar un rezultat e apatia întrucâtva agresivă pe care o poți întâlni aici destul de des. Aceasta e mentalitatea de substrat care a susținut URSS-ul, iar acum susține noua Rusie.”

Din acest regat fantasmagoric a fost lansat războiul împotriva Ucrainei. Tot ce a afirmat Kremlinul despre invazie a fost fie o minciună, fie un rezultat al autoamăgirii: justificările schimbătoare ale războiului, premizele lui optimiste, amploarea daunelor umane, calificarea lui drept „operațiune militară specială”. Putin a folosit în sfârșit în mai termenul „război propriu-zis” pentru a se referi la conflict, dar numai ca un lucru care a „fost dezlănțuit împotriva patriei noastre din nou”.

E greu să te decizi ce te sperie mai mult: faptul că el chiar crede acest lucru sau faptul că nu îl crede.

Însă ceva n-a mers bine în privința abordării lui Putin și n-a fost vorba doar de incompetența armatei lui, de vitejia ucrainenilor ori de implicarea Vestului. Pe scurt, problema e următoarea: un monopol asupra adevărului nu poate fi menținut decât printr-un monopol asupra violenței. Fratele cel Mare poate spune Marea Minciună doar dacă el e cel care deține Marele - și unicul - Pistol. În caz contrar, minciuna se va dezintegra inevitabil.

Însă Putin a încercat să-și mențină monopolul asupra adevărului în ciuda faptului că renunțase la monopolul asupra violenței, permițându-i grupului Wagner al lui Prigojin să lupte în Ucraina în calitate de unitate autonomă și acordându-le același privilegiu și luptătorilor ceceni ai căpeteniei războinice Ramzan Kadîrov.

Motivele pentru care Putin a făcut acest lucru sunt ușor de ghicit; crearea unor centre de putere aflate în competiție, loiale conducătorului suprem dar profund ostile unul față de celălalt, constituie o metodă deja testată și validată de a conduce eficient o dictatură. Dar metoda generează concomitent și riscuri, inclusiv acela ca un individ dintr-un astfel de centru de putere să fie dispus să afirme un adevăr incomod.

E exact ce a făcut Prigojin, precum și motivul pentru care rebeliunea lui nu a început de fapt în weekend, cu capturarea orașului Rostov-pe-Don și cu scurtul lui marș spre Moscova. Rebeliunea a început cu adevărat vineri, printr-o diatribă de 30 de minute publicată de el pe Telegram - și preluată de Newsweek - cu privire la mersul războiului (o „operațiune prost planificată” care a ucis „din primele zile mii de soldați ruși dintre cei mai bine pregătiți de luptă”) și la falsitatea justificării lui.

„Ministerul Apărării încearcă să înșele publicul și președintele și să disemineze povestea cum că ar fi existat cote demente de agresiune din partea Ucrainei și că ea împreună cu întregul bloc NATO ar fi urmat să ne atace”, a declarat Prigojin. „Operațiunea specială a fost pornită dintr-un cu totul alt motiv.”

Lăsând deoparte efortul de fațadă al lui Prigojin de a transfera vina de la Putin la generalii lui, aceasta a fost varianta cea mai apropiată de adevăr pe care o puteau auzi rușii. Și tot acesta ar putea fi motivul pentru care el pare să fi fost tratat ca un erou, aproape ca un eliberator, în Rostov-pe-Don.

Numai pentru o clipă, locuitorii orașului fuseseră eliberați nu doar din ghearele aparatului politic și de securitate al Kremlinului, ci și din narcoza propagandei lui.

A auzi adevărul e un lucru întăritor și înviorător - chiar și când vine din gura unui criminal egocentric. Dar poate fi totodată și terifiant.

A cunoaște adevărul despre război înseamnă a conștientiza grozăvia opțiunilor disponibile Rusiei: o înfrângere umilitoare, o remiză sângeroasă sau o escaladare, cu riscul unui război mult mai amplu. Mai există și o altă sursă de teroare, deși aici vorbim probabil de un filon îngropat: teroarea auto-inculpării, momentul în care apatia ori șovinismul rusului de rând va trebui să se confrunte cu atrocitățile comise chiar în numele lui.

Tendința comentariilor occidentale de după rebeliunea lui Prigojin e să afirme că Putin a fost umilit, că fațada lui de invulnerabilitate s-a fisurat. Eu unul n-aș fi atât de sigur.

Cel mai audibil (și mai credibil) opozant intern al lui Putin s-ar putea de-acum să tacă - ori să fie redus la tăcere. Rușii ar putea conchide că preferă să trăiască într-o lume a minciunilor plăcute, la care sunt oricum complici de multă vreme, decât să cunoască adevărul flagrant.

Iar Putin va continua probabil să cârmuiască din bula lui, întrucât extrem de multe dintre alternativele posibile, de la înfrângere până la anarhie, arată mult mai rău. Numai o victorie ucraineană decisivă ar putea s-o spargă.

Articol de Bret Stephens

Traducere: Andrei Suba/RADOR.