Azerbaijanul în umbra Rusiei şi islamului militant

Sfârşitul epocii sovietice a readus islamul în Asia Centrală şi Caucaz. Spre deosebire de alte state ca Uzbekistan însă, în Azerbaijan, islamului militant nu şi-a făcut simţită prezenţa în măsura în care avertizau panicaţi unii analişti.

Aproximativ 65 % dintre azeri sunt, tradiţional, şiiţi iar 35% suniţi, dar relativ puţini sunt şi practicanţi Totuşi, în ultimii ani, s-au înregistrat mutaţii şi două tipuri de islam în concurenţă cu timidul „islam oficial”.

Imediat după căderea URSS, în Azerbaijan au pătruns numeroşi misionari şiiţi iranieni, care promovează un islam fundamentalist, întoarcerea la puritatea legii islamice, şaria.

Mai mult, cum se întâmplă cu astfel de fenomene de renaştere spirituală, există şi un lider carismatic, care a intrat în conflict deschis cu regimul Aliyev. Ilgar Ibrahimoglu a studiat islamul în Iran, în centrul religios universitar Qom.

Alternativa religioasă

Islamul şiit reprezintă o alternativă pentru populaţia nemulţumită, dezamăgită de opoziţia politică şi de aşa numitul „islam oficial” susţinut de stat.

Dar dacă, şiismul de tip iranian este limitat de guvern, inclusiv prin metode dure, ca arestarea si condamnarea unor lideri, se pare că islamul sunit de orientare wahabită, finanţat de Arabia Saudită, se bucură de susţinere, chiar printre reprezentanţi ai clasei politice la putere.

Este ceea ce reclamă unii lideri azeri spirituali consideraţi moderaţi. Moscheile sunite se ridică cu bani saudiţi şi se bucură de o tot mai mare popularitate în rândul tinerilor care încep să respecte portul islamic.

Ministrul român de externe, Teodor Baconschi se arată însă încrezător în capacitatea autorităţilor azere de a menţine un islam moderat, ca manifestare mai degrabă culturală şi de identitate naţională decât religioasă.

„Probabil că tentaţia fundamentalismului este şi acolo prezentă ca şi în alte locuri dar cred că toată această arie va şti să păstreze linia de mijloc” consideră Teodor Baconschi.

Cine e NATO?

În prezent, ambasada României la Baku este Punct de Contact NATO şi a coordonat o serie de evenimente şi seminare destinate atât autorităţilor cât şi societăţii civile, pentru a aduce Alianţa cât mai aproape de azeri.

Însă, reprezentanţi ai societăţii civile spun că eforturile de diplomaţie publică nu prea îşi ating ţinta, ba chiar Arzu Geybullaieva, analist la think tank-ul European Stability Initiative susţine că nici nu ştia că România administrează punctul de contact NATO din Baku.

„Orice fel de activităţi organizate de ţările membre NATO sau de organizaţii occidentale în Azerbaijan au fost considerate mai degrabă inutile printre ONG-urile locale dar şi de către partidele politice” spune Arzu Geybullaieva de la ESI.

Rusia face legea

În prezent, destinaţia preferată de azerii care muncesc în străinătate este Rusia. Din punct de vedere politic, tot Rusia, nu ţările NATO, se arată mai activă în ochii azerilor.

"De fiecare dată când sunt alegeri, forţe speciale ruse, deghizate în consilieri politici vin aici şi „antrenează” autorităţile cum să organizeze aşa numite alegeri libere, corecte şi democratice” spune Arzu Geybullaieva.

"Este o mare diferenţă între fostul preşedinte Heydar Aliyev şi cel actual, Ilham Aliyev în ce priveşte felul în care relaţionează cu Rusia, spre deosebire de tatăl său care mai mult sau mai puţin era considerat un egal al lui Putin, Ilham nu are aceeaşi experienţă şi acelaşi statut, aşa că lucrurile stau acum diferit, Putin are mai multe pârghii de influenţă şi putere asupra lui Ilham, din spatele scenei, doar din afară imaginea e alta” consideră Arzu Geybullaieva.

Azerbaijanul aşteaptă mai mult de la NATO, şi în lipsa unui răspuns pe măsura aşteptărilor, Rusia se apropie.

„Dacă aceste percepţii se vor verifica în cursul dialogului meu cu autorităţile azere, voi profita de următoarea mea întâlnire cu domnul Rassmusen la Bruxelles, şi voi transmite această aşteptare crescută a azerilor de la NATO şi cred că lucrurile se pot remedia” a declarat Teodor Baconschi.

Azerbaijanul curtat de Europa

Cu cât nevoia de energie urcă temperatura discuţiilor politice în Europa, cu atât creşte relevanţa fostelor republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz, bogate în petrol şi gaze.

Azerbaijanul este un partener relativ nou de discuţie cu Europa, în timp ce SUA, Rusia şi China sunt deja prezente în zonă.

Azerbaijanul e atractiv, dar nu lipsec problemele, inclusiv politice. Încă nu este clar cât vor ajunge rezervele de gaze şi petrol.

Deja, în privinţa proiectului Nabucco, sprijinit de România, specialiştii spun că numai Azerbaijanul nu poate da un volum de gaz suficient cât să acopere investiţia, mai ales că a promis deja, în contracte, Rusiei de exemplu, un volum de gaze pe care în prezent nu îl poate furniza la capacitate maximă din cauza problemelor tehnologice.

Marea de petrol şi gaze

Imediat după destrămarea URSS şi dispariţia fondurilor sovietice şi a specialiştilor ruşi, Azerbaijanul independent a rămas cu o singură variantă de supravieţuire – energia.

Dar şi aceasta, fără investiţii în tehnologia de extragere nu putea fi exploatată. Aşa că a urmat rapid o orientare spre Occident.

Fondurile au început să curgă dar organizaţiile nonguvernamentale nu remarcă o folosire eficientă.

Doar finanţarea de proiecte gigantice, de multe ori considerate inutile şi mai ales întreţinerea unei pături politice şi a unui regim tot mai autocrat, de la Heidar Aliyev la actualul preşedinte, fiul său, Ilham.

De altfel, cele două mari companii de stat din domeniul hidrocarburilor, SOCAR şi SOFAZ, răspund exclusiv în faţa preşedintelui Ilham Aliyev, care poate opera schimbări şi chiar desfiinţarea lor, fără să consulte parlamentul.

Aproape jumătate din fondurile cheltuite de guvern trec prin SOCAR, companie care are propriul buget, separat de cel de stat, prin hotărâre prezidenţială.

Astfel, preşedintele Aliyev dispune după cum doreşte de fondurile alocate companiei.

Acelaşi lucru este valabil pentru SOFAZ., care conform previziunilor va aduna până la 200 de miliarde, în 2023.

Slăbiciunea petrolului

Economiştii remarcă însă, că în pofida veniturilor uriaşe din petrol şi gaze, Azerbaijanul încă nu are o strategie de dezvoltare, echilibrată şi coerentă, pe termen lung.

Banii sunt investiţi în proiecte sociale, mai ales şi de infrastructură dar, în continuare lipseşte o infrastructură puternică de exploatare a zăcămintelor de petrol şi gaze, iar aici dependenţa de firmele străine este aproape totală.

Venituri multe se pierd în birocraţie, în acoperirea deficitelor, în plata salariilor pentru un aparat de funcţionari de stat tot mai stufos şi subvenţii.

O parte considerabilă a veniturilor din exportul de hidrocarburi merge spre armată. Azerbaijanul a investit enorm în echipamente militare, în ultimii ani, mai ales după conflictul cu Armenia pentru provincia Nagorno-Karabach.

Numai în 2008, cheltuielile militare s-au ridicat la aproape două miliarde de dolari. Economia azeră, depinde în totalitate de rezervele de hidrocarburi, ceea ce o face vulnerabilă, de exemplu, la orice fluctuaţie în preţul petrolului.

Analiştii avertizează că populaţia, deja nemulţumită de nivelul de trai, va resimţi că petrolul nu trece de 40 de dolari barilul, va simţi regâdirea bugetului şi faptul că guvernul va renunţa foarte probabil, dacă preţul rămâne scăzut, la mai multe proiecte sociale ambiţioase.

Pesimiştii şi nu numai, prevăd posibile tulburări sociale şi instabilitate politică, în timp ce, din umbră, islamul militant devine tot mai mult, supapa azerilor nemulţumiţi.

Statul-doică

Hidrocarburile, spun organizaţiile nonguvernamentale locale, nu au făcut decât să întărească un regim autoritar. Veniturile oferă putere absolută preşedintelui Ilham Aliyev, aşa cum s-a întâmplat şi cu tatăl său, faimosul Heidar.

Mediile independente azere reclamă o opoziţie firavă, puternic atacată şi redusă la tăcere fie prin co-interesare fie prin eliminare directă.

Democraţia e un cuvânt considerat gol, iar vocile populare văd investiţii occidentale în energie dar nu şi aşteptatele condiţionări pentru regimul Aliyev pentru respectarea unor principii şi valori democratice.

Dublul standard este reproşul tot mai des întâlnit. Şansele de democratizare, pe modelul ţărilor foste comuniste din blocul european estic, sunt cu atât mai scăzute cu cetăţeanul nu este implicat în nici un fel.

Modelul este subvenţionarea puternică şi oferta de locuri de muncă în special în aparatul de stat.

Totul vine de la stat, aşa că cetăţeanul nu este responsabilizat în nici un fel, şi, pentru că nu plăteşte taxe, nici nu poate influenţa, condiţiona şi amenda prin votul său politicile guvernamentale.

Sursele Nabucco

Din analizele experţilor reiese că numai Azerbaijanul nu poate oferi Nabucco un volum de gaze care să justifice investiţia.

Aşa că o sursă adiţională ar putea fi Turkmenistanul, care deja s-a anunţat interesat. Turkmenistanul, fostă republică sovietică, dă dovadă de deschidere spre investiţii europene dar are tot un regim de tip autoritar.

În plus, există complicaţii politice interne din cauza unor mişcări islamice subterane, de cele mai multe ori importate din Uzbekistan.

Spre deosebire de Azerbaijan, în Turkmenistan este mult mai prezent islamul militant de tip wahabit, mai ales prin suporteri ai aşa-numitei Mişcări islamice a Uzbekistanului (IMU), cu legături cu Al Qaeda.

Turkmenistanul se învecinează cu Kazahstan, Uzbekistan, Afghanistan, şi Iran, acesta din urmă fiind de altfel considerat, o altă posibilă sursă de gaz pentru Nabucco.

Deocamdată Turcia este cel mai vocal suporter al implicării Iranului, dar tensiunile create de programul nuclear iranian complică negocierile cu partenerii europeni.

Unii experţi spun că Iranul singur ar putea oferi Nabucco suficient gaz, date fiind rezervele sale uriaşe şi reţeaua internă de transport, între care o conductă care leagă republica islamică de Turcia.