"Țarii trebuie ținuți cât mai departe, la Moscova sau Mar-a-Lago"

Un străbunic din partea mamei avea gura slobodă. O trăsătură ce pare că s-a moștenit în familie. Ivan Grogenski - inițial îl chema Israel, dar și-a rusificat numele - ducea o viață prosperă la Moscova în 1914, când a fost auzit într-un restaurant condamnându-l pe țarul Nicolae al II-lea pentru că implicase Rusia în primul război mondial. Poliția secretă țaristă l-a încarcerat, dar până la urmă a scăpat, scrie The New York Times.

Patru ani mai târziu, Ivan a fost arestat din nou, de data aceasta de către bolșevici. Pentru ce? „Nu era considerat de încredere”, mi-a spus un văr de-al meu, Gari Sarețki, istoricul neoficial al familiei. „Fie a fost dus în Siberia, fie a fost împușcat pe loc. A dispărut definitiv din tablou.” Milioane de alți ruși nedemni de încredere aveau să aibă aceeași soartă în deceniile următoare.

Un alt străbunic, Barnet Ehrlich, de data aceasta din partea tatei, avea un magazin de rame la Chișinău - la acea vreme un oraș din Basarabia, acum capitala Moldovei. În aprilie 1903 un pogrom atroce a măturat cartierul evreiesc. Bande de bărbați înarmați au jefuit magazinele evreiești, au ars locuințele evreiești, au violat evreicele și au omorât aproape 50 de oameni.

Cât a durat pogromul, Barnet a stat tot timpul după ușa casei sale cu un topor în mână, gata să lovească orice intrus, însă casa i-a fost cruțată. Imediat după aceea familia lui a decis că venise momentul să emigreze în SUA. Cât despre guvernul rus, ambasadorul lui la Washington, contele Arturo Cassini, a calificat pogromul drept un caz de „țăranul contra cămătarului, iar nu rușii contra evreilor”.

E un exemplu de manual de utilizare a unui stereotip antisemit pentru a nega un act antisemit. Acești înaintași ai mei mi-au venit în minte zilele trecute, când îl priveam pe ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, intervievat la BBC de Steve Rosenberg. Și m-am gândit din nou la ei după câteva zile, în vreme ce priveam scene de la atacul rus cu rachete asupra unui centru comercial din orașul ucrainean Kremenciuk, care a omorât cel puțin 18 oameni.

Interviul cu Lavrov a fost o lecție de maestru cu privire la ceea ce Joseph Conrad numea cândva, referindu-se la un oficial rus, „disprețul aproape sublim față de adevăr”. Revoluția Maidan din 2014, spunea Lavrov, a fost o „răscoală neo-nazistă”. Masacrul de la Bucea a fost o „tragedie înscenată”. Referitor la moartea civililor ucraineni: „Dacă-ți spun, regimul de la Kiev își bombardează proprii cetățeni”. Mai târziu, în același interviu, Lavrov a mai lăsat de la el: „Rusia nu e curată ca lacrima” și „nu ne e rușine să arătăm cine suntem”.

Rușii neagă că au lovit acel centru comercial. Mitomania lor e la fel de lipsită de fund ca și cruzimea lor; ambele se alimentează reciproc. După ce Ivan a fost arestat a doua oară, Xenia, soția lui, a reușit să găsească o cale să fugă din Moscova cu cei patru copii ai ei, cu monede de aur cusute în tivul rochiei. Familia a ajuns în portul leton Libau, de unde în anii '20 s-a mutat mai la vest, la Berlin, de unde a fugit din nou, în Italia, după venirea naziștilor la putere.

Printre cele mai timpurii amintiri ale mamei mele, pe lângă bombardarea orașului Milano de către Aliați, e aceea că stătea ascunsă sub fusta unei călugărițe, deși nu înțelegea de ce.

Mama și bunica mea au venit în SUA după război, fără o lețcaie, ca persoane dislocate. Cu o singură excepție pe care o cunosc, toate rudele mele care au rămas în Letonia au fost ucise în Holocaust. Barnet și familia lui au ajuns pe Ellis Island în 1906. Și-a găsit de muncă pe șantierul naval din Brooklyn, unde era plătit cu opt dolari pe săptămână. Dar, pentru ei, se terminase cu pogromurile. Evreii care nu reușiseră să fugă din Chișinău la timp n-au fost atât de norocoși.

Vă spun aceste povești de familie nu pentru că ar fi unice, ci pentru că sunt banale.

Fețele epuizate pe care le vedeți la femeile și copiii ucraineni care trec granița în alte țări europene; fețele marcate de agonie ale ucrainenilor convalescenți cu răni pricinuite de atacurile fără alegere ale Rusiei; fețele supte ale ucrainenilor care au supraviețuit captivității ruse în beciuri imunde - acestea nu sunt fețe de străini.

Pentru zeci de milioane de americani, descendenți ai unor imigranți relativ recenți, ele sunt fețele părinților sau bunicilor noștri. E valabil indiferent de unde provin ei: din Rusia, Vietnam, Etiopia, Iran ori Venezuela.

Preocuparea Americii față de Ucraina se disipează acum în mod palpabil. Războiul se prelungește, Kievul nu câștigă, iar în SUA e mare scandal pe tema deciziilor Curții Supreme, audierilor din comitetul de anchetă privind asaltul Capitoliului, inflației, posibilei recesiuni. Probleme: da, le avem.

Dar pentru a înțelege mai bine mizele acestui război, ajută să le conferim o față umană. Lupta Ucrainei nu este doar pentru propria ei libertate. Pentru a împrumuta un vers din [piesa de teatru muzical] Fiddler on the Roof, ei luptă pentru a-l ține pe țar „cât mai departe de noi”.

E totodată un memento cu privire la cele pentru care luptăm la noi în țară. O țară care primește cu brațele deschise imigranții, mai ales pe cei săraci. O țară în care ești în siguranță dacă spui în gura mare ce gândești. O țară care respectă domnia legii. O țară ai cărei conducători - actuali și foști - pur și simplu nu pot scăpa cu fața curată pentru „disprețul aproape sublim față de adevăr”.

O țară care le este loială celor care luptă pentru libertate în străinătate. O țară care refuză să stea cu mâinile în sân când libertățile i se scurg printre degete.

4 Iulie fericit!

Articol de Bret Stephens

Traducere: Andrei Suba/RADOR.