Ceasornicari ai Holocaustului
Harry Lenga, Scott Lenga: „Ceasornicarii. O poveste despre speranță și supraviețuire în vremea Holocaustului”, editura Polirom, Iași, 2022.
Articol de Ionuţ Iamandi, 25 Iulie 2022, 16:55
Iată că am reușit să o văd și pe asta: cum scrie un ceasornicar. Frazele sunt scurte și clare și urmează una alteia într-o cadență desăvârșită. Sunt secundele scrisului. Totul e proporționat și numărat. Când s-a strâns numărul de secunde necesar, s-a format minutul. Tradus: paragraful. Iar minutele formează, mecanic, ora. Urmează apoi negreșit ziua, săptămâna și luna. Adică un capitol. Cartea e un ceas care le-a măsurat pe toate, formând anii vieții.
Ceasornicarul meu a scris despre un timp al morții. Dar el este un kațet. Adică un supraviețuitor al Holocaustului, cum își spuneau supraviețuitorii înșiși între ei, după eliberare. Kațet e un fel de marcaj al cronometrului la linia de sosire.
Harry Lenga a trecut linia de sosire în același timp cu doi frați ai săi (cu al treilea s-au reunit abia la doi ani după război). Sunt printre puținii evrei polonezi care au supraviețuit Holocaustului. Dar cartea reușește să arate că de fapt meseria de ceasornicar le-a fost ca un fel de colac de salvare în vâltorile lagărelor prin care cei trei au trecut: Wolanow, Starachowice, Auschwitz, Mauthausen, Melk, Ebensee. Meseria răzbătea de fiecare dată și-i trăgea și pe ei după ea, chiar și după ce au fost eliberați, iar lagărul a trecut în administrarea americanilor. Tatăl băieților le-a predat acest instrument al salvării. Și ei s-au agățat de el cu toate puterile. Predarea s-a făcut la propriu: când au fost amenințați cu deportarea, tatăl le-a dat toate sculele de ceasornicar. A doua zi, el a fost ridicat și dus la Auschwitz, unde a fost omorât. Meseria fusese însă deja predată fiilor.
Mi-a plăcut un fragment din înțelepciunea hasidică a acestui tată care arată cum vede un ceasornicar norocul. Iată-l:
„Tata mă învățase că cuvântul mazel („noroc” în ebraică) este un acrostih. Prima literă, M, vine de la cuvântul makom, care este „loc" în ebraică. A doua literă, Z, vine de la cuvântul zman, care înseamnă „timp”. Iar ultima literă, L, vine de la cuvântul limud, care înseamnă „studiu” sau „învățare”. Aşadar, sensul mai profund pentru mazel este: să te afli în locul potrivit la momentul potrivit şi să înțelegi şansa pe care o ai și cum trebuie să acționezi. Am căpătat încredere că mă voi descurca în această lume, deşi nemţii încercau să distrugă lumea noastră de evrei și de valori evreieşti”. După această lămurire, norocul îmi pare că poate fi și altceva decât știam.
Stilul memorialistic al lui Harry Lenga îmi amintește de cel al lui Miklos Nyiszli, medicul legist originar din Oradea, ajuns după deportarea la Auschwitz asistentul lui Joseph Mengele. La rândul lui, și Harry Lenga a avut „patronii lui” germani, care îi dădeau să repare ceasuri în schimbul unor mici „favoruri”, cum ar fi o felie de pâine în plus sau o bătaie în minus. Dar acea felie și acea bătaie constituiau diferența dintre supraviețuire și moarte. În 1946, Miklos Nyiszli și-a publicat memoriile în fraze împrumutate parcă dintr-un raport de autopsie. Cartea lui reprezintă, cred, reperul ultim în ce privește descrierea seacă a Ororii văzute cu proprii ochi. Multe mărturii, din lagărele naziste sau comuniste, includ interpretări și opinii. La Miklos Nyiszli nu e nici una. Iar Harry Lenga nu e chiar departe de acest model.
Ca și la alți kațeți, unii mult mai cunoscuți - și îi menționez doar pe Elie Wiesel și Primo Levi - sunt pasaje în memoriile lui Harry Lenga în care existența lui Dumnezeu este interogată cu vehemență. Harry Lenga pune o rezoluție clară și elegantă și în această privință, printr-un recurs la echilibru moștenit probabil de la tatăl său. Se întreabă, ca mulți alții, cum de îngăduie Dumnezeu asemenea atrocități? Cum de ele i se întâmplă tocmai familiei și părinților lui și în general tocmai poporului Său, căruia i S-a revelat? De ce nu intervine pentru a curma aceasta suferință multiplicată de milioane de ori? Și spune: „Niciunul dintre noi nu avea vreun răspuns. Încât, probabil că El nu există. Ori dacă există, pur şi simplu ne-a abandonat. Toți ne-am pus de multe ori asemenea întrebări”. Dar adaugă apoi: „Până la urmă, eu nu eram atât de fanatic încât să-l învinuiesc pe Dumnezeu pentru toate. În mintea mea, știam că pe lumea asta nu Dumnezeu este cel care face lucruri bune sau rele, ci oamenii sunt cei care le fac. Niciodată nu mi-a trecut cu adevărat prin minte să resping complet religia. Indiferent cât de supărat am fost pe Dumnezeu sau dacă am crezut sau nu în El, eram totuşi evreu. Pentru mine nu exista alternativă. Eram conştient că toți cei care ne-au persecutat nu aveau dreptate şi că acuzațiile lor contra noastră erau minciuni. În 1948, când a fost întemeiat statul Israel, am văzut acel moment ca pe o altă minune a lui Dumnezeu şi asta mi-a mai domolit supărarea.”
Aș mai adăuga și că memoriile lui Harry Lenga descriu un fel de preambul al lagărelor ignorat de alte scrieri. Este vorba de viața de ghetou, care a prefațat „soluția finală”. Arbitrariul și cruzimea la care victimele erau supuse s-au instalat încă din această fază, de dinainte de etapa gazării și a crematoriului. Primul „Zid al Berlinului” s-a ridicat la Varșovia, în octombrie 1940. Atunci pentru prima oară în Europa secolului 20 cărămizile și sârma ghimpată au îngrădit oameni pentru a-i ține la dispoziția unui stat represiv. În scurt timp, toată Polonia era plină de astfel de ziduri. Cei dinăuntru - ca exemplu de acte arbitrare - nu aveau voie să dețină provizii, bani, aur sau argint; nici să consume cafea; și nici zahăr. Într-o localitate, povestește Harry Lenga, strada principală care ducea la gară trecea prin ghetou. Naziștii au dispus atunci împărțirea ghetoului în două, cei dintr-unul neavând voie să treacă în celălalt. Ferestrele care dădeau spre stradă au fost acoperite cu scânduri - ca și cele de la Zidul Berlinului, care au fost zidite acolo unde casa avea un perete chiar pe hotar.
La celălalt capăt al experienței lagărului ca loc al industriei morții, simetric cu cel al ghetoului, sunt anii de reintegrare de după război. Și aceștia sunt descriși de memorialist destul de amănunțit în comparație cu alte lucrări similare. Sunt ani în care societățile europene încercau, fără succes, aleatoriu și stângaci, să se scuture de antisemitism. Autorul are impresia că înfrângerea nazismului nu a însemnat și înfrângerea antisemitismului. Nu vrea să se mai întoarcă în Polonia tocmai din cauza antisemitismului pe care l-a cunoscut acolo în amănunt, de când era copil, și deci nu neapărat la turnesolul nazist. Și în cele din urmă alege America eliberatorilor, unde începe o nouă viață.
Propozițiile-secunde ale lui Harry Lenga au fost scrise cu ajutorul fiului Scott, care face în carte o adevărată cercetare a cadrului în care s-a petrecut calvarul tatălui și al unchilor săi. Scott a însoțit rememorările lui Harry cu explicații documentate și hărți edificatoare ale acțiunii criminale naziste din Polonia și alte țări europene. Calitatea acestui material auxiliar este la înălțimea narațiunii propriu-zise. Harry Lenga scrie: „Încă de la început m-am străduit să-mi întipăresc în minte tot ce se întâmpla - ca să-mi amintesc în cazul în care urma să mai trăiesc”. Scrisul de ceasornicar, determinarea lui inițială și constantă de a supraviețui și de a relata apoi ceea ce a văzut și dedicata muncă de editor a fiului fac din „Ceasornicarii” o carte aparte prin cuprindere și valoare nu numai în cadrul memorialisticii Holocaustului, ci în general al mărturiilor despre experiențele extreme ale umanității.
______________
Harry Lenga, Scott Lenga, Ceasornicarii. O poveste despre speranță și supraviețuire în vremea Holocaustului, editura Polirom, Iași, 2022, traducere din limba engleză de Cristina Michaela Tache, 336 de pagini, format 13 x 20 cm., 44,95 lei (preț pe site-ul editurii în data de 24 iulie 2022).