Tensiuni electorale în relaţiile ruso-americane

Comentariile lui Mitt Romney, primul favorit, se pare, din partea partea republicanilor la alegerile prezidenţiale din noiembrie din SUA, potrivit căruia Rusia este ”inamicul numărul unu al Americii”, au provocat reacţii puternice, de la Capitoliu până la Kremlin, unde Dmitri Medvedev a spus că afirmaţiile lui Romney miros a ”Hollywood” şi că nu sunt bazate pe realitate. .

După o campanie prezidenţială în Rusia în care tonul preşedintelui ales Vladimir Putin a fost vădit antiamerican, acum, în SUA, analiştii spun că asaltul retoric asupra Rusiei dă bine la o anumită parte a electoratului american.

Pe de altă parte, administraţia Obama a comunicat guvernului rus că este îngrijorată de hărţuirea ambasadorului american la Moscova, Michael McFaul, care a arătat săptămâna trecută că îi este ascultat telefonul şi că i-ar fi fost accesat contul de e-mail, îngăduindu-se ziariştilor de la televiziunea de stat NTV să-l urmărească.

Mediile politice şi think tank-urile americane sunt în bună parte preocupate de perspectivele relaţiilor SUA cu Rusia preşedintelui Vladimir Putin, după ce în campania electorală acesta acuza aşa-numita interferenţă americană şi occidentală în alegeri iar Secretarul de Stat Hillary Clinton califica drept corupte alegerile parlamentare din Rusia din decembrie anul trecut.

Analistul Stephen Sestanovich de la Consiliul pentru Relaţii Externe din Washington, spune că trebuie făcută distincţia între două perspective.Una este cea internă, anume alegaţiile privind interferenţa americană în politicile Rusiei, alegaţii folosite din greu de Vladimir Putin, care a acuzat-o pe Hillary Clinton că i-a plătit pe demonstranţii de pe străzi şi a afirmat, în acelaşi timp, că ambasadorul Michael McFaul a fost trimis la Moscova pentru a instiga la revoluţie.

Or,aceste acuzaţii au avut o oarecare rezonanţă emoţională în opinia publică, atât americană cât şi rusească,aşa cum explică directorul Institutului Kennan pentru Studii Avansate în spaţiul rusesc, Blair Ruble.

”Cred că parte din anti-americanism a fost pentru a face spectacol. Se pare, totuşi, că ei chiar cred că Hillary Clinton poate cere demonstraţii iar demonstraţiile au loc din cauza asta. SUA şi Occidentul au nevoie de ajutorul Rusiei într-o serie de chestiuni internaţionale: energie, Siria, Iran. A ne ridica acum să-i arătăm lui Putin pumnul, ar veni cu riscul întreruperii de către ruşi a coridoarelor de alimentare care trec din Letonia prin Rusia spre Afganistan şi Irak.”, a spus Blair Ruble.

De aceea, crede analistul american, ”vom vedea, pe de-o parte, un răspuns calm, dar pe de altă parte, în acelaşi timp, o mare furie în spatele scenei, în orice caz aici, în Washington, din cauza naturii antiamericane a campaniei din Rusia. Cel mai neliniştitor aspect pentru relaţia bilaterală provine din faptul că autorităţile ruseşti cred că tonul a fost corect.or,atacurile la adresa oficialilor americani şi a societăţii americane,în general,au fost dezgustătoare. Pentru că nu a fost, de pildă vorba despre cunoscuta alegaţie intelectuală a europenilor că voi, americanii sunteţi o adunătură de cowboys, ci a fost o retorică cu adevărat urâtă şi periculoasă care întoarce ceasul înapoi, la anii ’50.”

Retoricile SUA şi Rusiei au devenit extrem de fierbinţi. Secretarul de Stat Clinton s-a referit la declaraţiile şi acţiunile Rusiei ca fiind detestabile, o retorică puţin obişnuită pentru un Secretar de Stat.

Politica recalibrării relaţiei este mai incertă acum, crede Blair Ruble.

”Unul din principalii arhitecţi ai acestei politici,ambasadorul Mike McFaul,a devenit el însuşi ţinta unor atacuri fără scrupule.Comentariile oficialilor ruşi despre Hillary Clinton merg mult dincolo de limbajul cuvenit al unui discurs oficial,aşa încît este dificil de prevăzut cum ar putea refuncţiona butonul resetării.”

Cealaltă perspectivă americană este acumularea de dezacorduri de politică externă cu Rusia,în special în ce priveşte Siria.

Care dintre dezacorduri ar putea fi puse deoparte?

Întrebarea care se ridică acum, post-electoral, este care din aceste teme pot fi puse deoparte? Dl Sestanovich crede că problema ”interferenţei interne”ar putea fi mai uşor pusă deoparte, deşi, sigur, resentimentele părţii americane acuzată de asemenea absurdă manipulare a protestelor, sunt reale.

”Întrebarea interesantă rămîne, însă, cu privire la Siria şi în oarecare măsură cu privire la Iran.
Dacă va exista un sfârşit în ce priveşte chestiunea siriană, fie prin căderea regimului sau oricare altă cale, aceasta ar înlătura ceea ce acum este elemental emoţional cel mai iritant între Rusia şi SUA", spune Dl Sestanovich.

Analistul de la Consiliul pentru Relaţii Externe spune că ruşii au acceptat o mai mare izolare decît s-ar fi aşteptat.

”Ei spun:suntem loiali prietenilor noştri şi nu îi abandonăm doar pentru că sunt în dificultate.”, a mai spus Dl Sestanovich.

Acesta remarcă, totuşi, că ruşii sunt destul de anxioşi în legătură cu gradul lor de izolare în privinţa poziţiei faţă de Siria. El invocă o convorbire telefonică care a avut loc la 22 februarie despre care s-a vorbit puţin: aceea între Dmitri Medvedev şi regele Arabiei Saudite.

Dl Medvedev i-a telefonat regelui Abdullah pentru a discuta despre Siria.

Regele i-a răspuns cu severitate:”Nu ştiu de ce credeţi că are sens să avem un dialog despre Siria,cînd sprijiniţi acest regim care îşi ucide propria populaţie în număr atît de mare.Întreaga lume arabă este împotriva voastră.”

Astfel încît ruşii au primit mesajul că atitudinea lor nu este, în termeni diplomatici, o victorie.

Ei explorează acum căi pentru a încerca să pună,cumva,capăt izolării lor diplomatice pentru a părea că sunt parte a soluţiei.

Pentru ruşi, însă, marea problemă este apărarea antirachetă. În fiecare declaraţie a lor apare această problemă pe care o privesc drept prima chestiune care trebuie rezolvată între cele două părţi.

Vladimir Putin va merge la Camp David pentru reuniunea G8 care va avea loc la 18 şi 19 mai, dar estimările sunt că nu va participa şi la summitul NATO de la Chicago din 20-21 mai, pentru că dezacordurile privind scutul antirachetă în Europa sunt prea mari.

Steven Pifer de la institutul Brookings a spus luni în Congresul american că Washington-ul ar trebui să facă progrese pe temele în jurul cărora interesele SUA şi Rusiei coincid şi să reuşească să managerieze relaţia acolo unde interesele lor sunt în divergenţă.

Dl Pifer recomandă administraţiei americane să fie pregătită să ia în considerare unele interese ruseşti dacă doreşte să asigure ajutorul Rusiei în probleme importante pentru Washington.

De pildă,să reducă în continuare armele nucleare, inclusiv cele non-strategice şi să continue să încerce aranjamente de cooperare NATO-Rusia în ce priveşte apărarea antirachetă.

Această din urmă perspectivă este acum blocată de cererea unei garanţii legale de către Moscova că apărarea antirachetă în Europa nu este îndreptată împotriva forţelor balistice strategice ruseşti.

Analistul de la Brookins Institution recunoaşte că este normal ca ruşii să fie îngrijoraţi de faptul că sistemul de apărare antirachetă ar putea afecta relaţia ofensiv-defensivă, dar atrage atenţia că ea este o temă doar pentru un viitor mai îndepărtat.

”Este foarte dificil să crezi că planul SUA pentru apărare antirachetă în Europa ar putea ridica în următorul deceniu vreo ameninţare serioasă pentru rachetele strategice ruseşti.NATO ar trebui să lase uşa deschisă cooperării şi să asigure transparenţă în legătură cu planurile şi capacităţile sale de apărare antirachetă", spune domnul Pifer.

Steven Pifer a arătat în audierile din Congres că un aranjament de cooperare în acest sens ar fi o realizare semnificativă şi ar îndepărta una dintre cele mai spinoase teme ale agendelor SUA-Rusia şi NATO-Rusia.

O asemenea eventualitate, crede dl Pifer, ”ar asigura o mai bună apărare a Europei decât ar face-o un sistem exclusiv al NATO şi ar asigura o mai mare transparenţă pentru armata Rusiei ” care ar ajuta Moscova să se asigure, la rândul ei, că apărarea antirachetă în Europa nu este o ameninţare la adresa sa.

Mai mult, o asemenea cooperare ar putea schimba atitudinile, făcând din NATO şi Rusia parteneri reali în apărarea Europei împotriva unui atac cu rachetă balistică.

Preşedinţia lui Putin va însemna o relaţie bilaterală mult mai complicată

Cert este, însă, că revenirea la preşedinţie a lui Vladimir Putin - deşi Washingtonul nu s-a îndoit nici o clipă cine a condus, cu adevărat, Rusia în timpul preşedinţiei Medvedev - va însemna o relaţie mai complicată americano-rusă. Nimeni nu se aşteaptă, totuşi, la o schimbare majoră în politica externă a Rusiei.

Se va schimba, însă, probabil, tonul relaţiilor bilaterale. Să nu uităm că Vladimir Putin s-a format în anii ’80 ca ofiţer KGB, iar retorica sa din timpul campaniei prezidenţiale a fost clară: Vladimir Putin priveşte cu un scepticism prudent politicile şi obiectivele SUA.

El a sugerat, de pildă, în multe rânduri, că revoluţiile din Georgia, Ucraina, Tunisia şi Egipt nu au fost manifestări populare de nemulţumire ci că au fost inspirate,finanţate şi conduse de Washington.

Politicile în Rusia astăzi s-au schimbat. Pentru prima oară în experienţa lui de lider, Vladimir Putin va trebui să aibă de-a face cu lumea dinafară fără a fi convins că are o bază de susţinere solidă acasă.

Va fi interesant, de aceea, să vedem cum va afecta aceasta, opţiunile sale de politică externă. Astăzi, în Rusia,lucrurile sunt diferite faţă de cum erau cu 6 luni în urmă. A apărut o opoziţie reală, oricât de dispersată ar fi ea, o opoziţie care pare să reflecte preocupările unei clase urbane de mijloc în dezvoltare.

Ca atare, instinctul lui Vladimir Putin ar putea fi acum să suprime opoziţia. Numai că, vechile tactici nu mai pot funcţiona ca altădată. Una din cele mai mari întrebări care va marca noul mandat prezidenţial al d-lui Putin este cum va răspunde unei opoziţii ale cărei sentimente, probabil, se vor extinde.

Analistul Pifer spune că preşedintele Putin va trebui să se confrunte cu provocări politice şi economice interne care i-ar putea afecta opţiunile politicii externe: el ar putea recurge la tradiţionala tactică rusească de a descrie drept adversar o putere străină, pentru a obţine sprijin intern, cum a făcut în timpul campaniei electorale sau ar putea opta pentru o politică externă mai flexibilă pentru a se putea concentra asupra chestiunilor interne. ”Nu ştim încă,”a arătat în Congresul american analistul de la institutul Brookings.

Washingtonul şi Moscova sunt în dezacord pe câteva serioase teme, între care Siria, spaţiul post-sovietic, democraţia şi drepturile omului în Rusia.