SUA şi dilemele ce vor continua să apară în cazul Siria

În cazul Siria, America are în faţă dileme ce vor continua să apară, aproape sigur, în viitor.

Pe de-o parte, mişcările pe care le ajută SUA pot începe ca unele de eliberare care antrenează aliaţi, dar ele pot, în acelaşi timp, să atragă forţe interne ce alimentează noi forme de extremism şi conflict civil şi care pot sfîrşi prin a ajuta inamicii SUA.

Aceasta este analiza Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale de la Washington.

Cealaltă faţetă este că situaţia va fi adesea ceva mai bună dacă America nu intervine, crede Anthony Cordesman, preşedintele Catedrei de Strategie Arleigh Burke a prestigiosului Think Tank.

Analistul american spune că SUA au în faţă probleme vitale în ce priveşte o intervenţie în Siria, probleme care s-au dovedit, deja, mult mai serioase decât cele ridicate de intervenţia în Libia.

”Angajarea forţelor militare ar deschide un proces fără sfârşit în care este extrem de dificil de controlat dimensiunea rolului SUA şi aproape imposibil de prezis consecinţele”, a consideră Anthony Cordesman.

Şi aceasta pentru că Siria este o maşină militară prea puternică pentru ca SUA să se angajeze direct într-un conflict, fără o masivă folosire a forţei.

Pe de altă parte, cazul Siria ridică o multitudine de incertitudini regionale dacă America va folosi forţa militară.

În acelaşi timp, Siria vine cu semnale că devine din ce în ce mai polarizată de-a lungul liniilor sectariene.

Creşte rolul suniţilor islamişti extremişti, dar creşte, în acelaşi timp, şi rolul elementelor şiite, ca Forţa Al Quds a Iranului şi al Hezbollahului.

Anthony Cordesman explică faptul că Libia şi Siria reprezintă doar începutul, pentru că revoltele politice, religioase, economice şi sociale sunt, în mod virtual, certe în lumile islamică şi arabă.

Se aşteaptă ca ele să rezulte într-un deceniu sau chiar mai mult, de instabilitate şi lupte armate pentru putere.

Iar SUA vor fi forţate să recurgă la opţiuni dificile privind cel mai bun mod de a interveni.

Anthony Cordesman spune că multe din aceste opţiuni vor fi centrate pe politici de stabilitate regională şi de asistenţă umanitară.

Pare cert, totuşi, că SUA vor avea în faţă, în mod repetat, aceleaşi dileme de securitate ca şi în cazul Libia: fie să găsească o cale de a interveni militar, fie să rămână în ”stand by”.

Ambele alternative vin cu consecinţe impredictibile şi potenţial extrem de negative.

O soluţie tehnologică poate relaxa dilema

Se pare că există, totuşi, o soluţie tehnologică ce poate relaxa dilema.

Anthony Cordesman crede că ea poate fi transferul unor armamente cum sunt rachetele antiaeriene Stinger (MANPAD).

Şi aceasta întrucât, se ştie, mare parte din capacitatea regimurilor autoritare de a supravieţui o constituie capacitatea lor de a folosi o forţă militară superioară.

Analistul reaminteşte că, într-un context total diferit, Israelul a avut în faţă, brusc, probleme serioase în lupta împotriva Hezbollah în Liban.

Atunci Compania Colt Arms a emis un clip publicitar care spune că ”Dumnezeu l-a făcut pe om dar Samuel Colt i-a făcut egali”.

Dincolo de nemăsurata aroganţă, cert este că armele uşoare aşa numite ”inteligente” pot avea efectele pe care le au transferurile limitate de artilerie de rază scurtă şi materialele din care se produc bombe.

Aceasta ajută la a explica de ce ţări ca Arabia Saudită şi Qatarul au negociat cu SUA să dea asemenea arme grupurilor din cadrul Armatei Libere Siriene şi altor forţe ”moderate” siriene.

O forţă militară loialistă controlată de un regim ca cel al lui Bashar al-Assad ar avea avantajul unor arme mai avansate dar ar fi pusă în situaţia de a avea mari probleme în folosirea unei asemenea forţe împotriva unei insurgenţe populare mai bine înarmate.

O asemenea insurgenţă, arată analistul american, ar putea rezulta în mai multe victime de partea regimului, cu potenţialul unui risc mult mai mic pentru pierderi colaterale de partea insurgenţei.

Aceasta ar putea fi capabilă să-şi extindă propriile zone de securitate, să poată beneficia de zone de interdicţie de zbor sau de mişcare, impuse cu folosirea limitată a forţei americane sau a celei aliate.

Insurgenţa ar putea fi capabilă să devină rapid mult mai eficientă, cu un antrenament limitat asigurat de SUA.

În unele cazuri, chiar şi numai ameninţarea unor asemenea transferuri-venite de la un aliat sau un stat prieten aprovizionat de SUA-ar putea forţa un regim autoritar la compromis sau la renunţarea la putere, ştiind că nu poate câştiga.

Asemenea transferuri sunt considerate atât instrumente de negociere cât şi metodă de luptă.

În ce îl priveşte, Anthony Cordesman crede că ele ar putea rezulta într-o încheiere mai rapidă a lungilor lupte populare înaintea instalării unei şi mai mari polarizări etnice şi sectariene ori a conferirii unei puteri crescînde elementelor celor mai extremiste.

În acelaşi timp, însă, este clar riscul ca armele transferate să cadă în mâinile grupărilor extremiste, aşa cum au demonstrat-o cazurile Irak şi Afganistan, ca şi incapacitatea SUA de a controla scurgerea rachetelor Stinger către Iran şi, în general, înafara Afganistanului.

Rămâne o ameninţare majoră şi continuă, pe de altă parte, scurgerea de asemenea arme către grupările extremiste din Libia.

Aici intervin, însă, clarifică analistul de la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale, recentele progrese tehnologice şi soluţiile cu care vin ele pentru a reduce riscurile tranferului unor asemenea arme.

Aşa cum o demonstrează camerele video de buzunar cu un sistem de poziţionare globală, poate fi inserat în aceste arme un mic chip, care ar putea citi în permanenţă locaţia lor odată ce vor fi fost activate.

Or, dacă un asemenea chip ar fi legat de un device care ar putea dezactiva arma dacă ea este mutată într-o zonă greşită, aceasta ar reduce mult riscul ca asemenea arme să cadă în mâini greşite.